Din povestirile lui Mihai Tirnoveanu

       Aerul rece al serii de toamnă stârni un freamăt printre studenţi, şi mai toţi îşi încheiară cămăşile albe la gât. Eram cu toţii în jur de două sute; ne aflăm în oraşul Covasna. Pe strada principală nu era ţipenie de om, în schimb de la ferestre se puteau ghici puzderie de ochi curioşi: nu mai văzuseră cred niciodată aşa de mulţi români la un loc în centrul oraşului lor.

     “Ce naiba aveţi voi acolo la Târgu Mureş cu ungurii? Aici am întâlnit vreo doi de gaşcă, râzi cu ei de te prăpădeşti, şi au şi palinca bună”, îmi spuse la telefon în urmă cu două luni un coleg de la Liga Studenţilor din Constantă. Marius îl chema.
Aşa ne-a venit ideea organizării unei întrunirii a Ligii în zona Harghita-Covasna. Mulţi din ţară nu prea ştiau realităţile de acolo, iar suferinţa românilor din acel areal fusese mult demonetizată de canalele mass-media, aşa că, un contact direct cu acel pământ şi suflet românesc greu încercat era mai mult decât binevenit. Tinerii adunaţi acolo, la început gălăgioşi, puşi pe distracţie şi voie bună, îşi schimbară repede sentimentele. Inimile lor de români atingeau parcă cu mâna o rană vie, care brusc a devenit brusc şi a lor. Au cunoscut ţărani de-ai noştri cu lacrimi de deznădejde şi părăsire în ochi, au atins mâinile crăpate de muncă ale Inaltpreasfinţitului Ioan Selejan, mâini făuritoare de biserica românească şi păstrătoare de Neam, au înâlnit alţi tineri români, mulţi dintre ei resemnaţi, deznădăjduiţi, care nu-şi puteau găsi uşor o slujbă la ei acasă, fără să fie nevoiţi să înveţe o limbă străină… la ei în ţară. Au văzut tinere românce frumoase cu licăriri triste în priviri, femei bătrâne pe al căror chip era întipărită suferinţa amintirii uciderii bărbaţilor lor de către trupele maghiare în anii 40, păduri răpuse de noii grofi, munţi cumpăraţi pe forinţi şi guverne “româneşti” prea grabnic trădătoare.

    Prietenul meu de luptă românească, Florin Palas, a dat la un moment dat tonul vuietului ce avea să urmeze: începuserăm a cânta, şi că un val ce stârneşte alt val, grupul de studenţi se dezlănţui într-un “Deşteaptă-te Române” tulburător. Ecoul glasurilor se izbea ca un ciocan de pereţii ostili ai blocurilor de un cenuşiu sinistru. A urmat mai apoi “Treceţi batalioane române Carpaţii” şi “Duhul lui Iancu”. Începutul nopţii în Covasna începu să semene cu un răsărit; anumite lumini izvorâte din taina se aprinseseră la ferestre şi ochii noştri începură să vadă mici lumânări ce arginteau drapeluri naţionale puse în geam. În cântecul nostru pulsa incandescent şi sângele acelor români de acolo, din spatele ferestrelor deschise spre noi, studenţii care, împinşi de un resort nevăzut, am crezut de cuviinţă că este bine să sărutăm mana pământului din Ardeal. Iancu Avram îşi revărsa peste asfinţitul devenit răsărit fluierul dumnezeiesc din munţi… românii din Covasna nu mai erau singuri. M-am uitat peste umăr; Marius plângea.

Autor/Foto: Mihai Tirnoveanu