Cochilia de melc

În cochilia-mi de melc,

m-am decis să stau în cerc.

Dar, cum stam, dinspre-asfinţit,

dinspre zarea unui mit,

dinspre marea-n care cerul

îşi răsfrânge-n van misterul, –

că nu-i fire să-i citească

limba-cea nepământească, –

s-a înfăţişat un crai

călăreţ, frumos, cel mai,

şi-a grăit întâiul, el,

„M-am decis să-mi fii model,

şi-orice grea ucenicie

îndura-voi. Am o mie

de motive şi nevoia

să-ţi fiu soţ în metanoia,

soţ de paradigmă-n care

totul stă în cercetare,

soţ de arderi şi de rost

în aúlic adăpost,

precum ţi-e Biblioteca;

soţ pe drumul către Meka,

soţ de glorie şi artă,

să nu ne, nimic, despartă”.

Din cochilia-mi de melc,

l-am privit pe prinţ: „Încerc,

dragule, să te-nţeleg.

Pari un om la minte-ntreg,

şi vorbirea ţi-e-nţeleaptă.

N-ai, cumva, calea cea dreaptă

rătăci? Că, uit, mi-s

în cochilie închis

iar memoria mi-e vis.

Cine oare te-a trimis?

Orice-a mea învăţătură

are altă anvergură.

Pârjoleşte tot ce-i viu

dar rodeşte-ntr-un târziu…

Dacă focul te inspiră,

din transacendenta-i spiră,

dacă aeru-ţi oferă

dreptul la iconosferă,

dacă apa-n unda-i clară

chipul tău, răsfrânt, să pară

încă fraged, îl învaţă:

ce e-n moarte e şi-n viaţă,

ce e-n viaţă e şi-n moarte.

Din acel ulcior cu toarte,

ia şi bea licoarea-aceea:

e produsă-n Aletheia.

De mâncare-i tot ce vrei:

carne, brânză-n putinei,

iar în pivniţi băutura

o să-ţi pârguie făptura.

Pâinea-i sus pe poliţi late.”

„Voi mânca pe săturate.

Voi gusta din vinul sacru.”

„Existenţa-i simulacru

ori cumplită erezie?

Din această reverie

nu ştiut-am cum să ies.

Existenţa-i un proces

sau fantastică-aventură

înspre Străfiinţa pură?”

…………………………………..

În cochilia-mi de melc,

adevăruri tot converg

în doctrine, teoreme,

legi şi ideologeme.

Dar povestea ce-ncepui

stă cu lira-mi pusă-n cui.

 

     Acest episod nu se putea încheia decât, pe acelaşi ton fundamental, cu o aventură de o zi (marţi, 16 iunie 2015) în Cetatea Hunedoarei, acolo, unde, ca scriitor, mi se află cea de-a treia mea „acasă”, după cea de-a doua, de la Cluj-Napoca unde, cum bine sesiza Constantin Zârnescu, mi-am publicat vreo duzină de cărţi, ce aveau să mă definească auctorial.

La Hunedoara, ne-am deplasat, ca susţinători ai lui Florin Hutium, o mână de gorjeni toţi unul şi unul. Adică pe lângă mine, au mai făcut călătoria Ion Nicolae Gagiu, şoferul camionetei, Valer Neag, sculptorul şi pictorul deja clasic al Generaţiei optzeciste, tot columnist şi el, ca şi Hutium, Doru Viorel Pasăre.

La Galerie, ne-a fost gazdă Radu Roşian, fostul mei student, ca şi cel care-şi deschidea, la poale de Castel al Huniazilor, o personală intitulată, cu aceeaşi ştiinţă metaforico-alegorică, „Yhtyomorphis – un vehicul ce poartă în el înţelepciunea întregului univers şi energia nemărginită a creatorului suprem”.

Galeriile U.A.P. Hunedoara s-au dovedit încăpătoare pentru tablouri dar nu şi pentru localnicii urbei, absenţi aproape cu desăvârşire de la eveniment. Noroc că academicianul Eugen Evu era prezent, acompaniat de columnistul (acum rezident în Deva) Dumitru Tâlvescu, doi creatori de literatură redutabilă, prolifici, dar la un nivel menţinut înalt. Şi că au venit din Petroşani, Haţeg, Alba-Iulia alţi tovarăşi de drum cu artistul gorjean şi cu Radu Roşian, preşedintele subfilialei U.A.P. Hunedoara.

Eram într-o postură deloc de invidiat: să comentez opera foştilor studenţi de la Facultatea de Pedagogie şi Arte Plastice a Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu, întrucât aveam emoţii şi eu, şi ei. Ei, care-mi fuseseră, realmente, fiecare în generaţia sa, lideri de grup, motoare lucrative ale cursurilor şi seminarilor. Eu aşa i-am conservat în memorie: ca ucenici într-ale semioticii şi retoricii imaginarului şi într-ale analizei limbajului vizual, de excepţie, receptivi, educaţi, devotaţi idealului teoretico-practic şi unei cauze transcendente: autorealizarea în dublul plan: al artei nonconformiste şi al hermeneuticii aplicate creatic/creativ.

Răgazul de două-trei ore dintre sosire şi vernisaj l-am petrecut la Ciupercă, sub poale de pădure, cu Eugen Evu şi Mitică Tâlvescu. Ne-am destăinuit unul altuia ultimele preocupări, ne-am încredinţat reciproc reviste şi cărţi de ultimă oră.

A fost ca şi cum i-am fi smuls Timpului câteva clipe de fericire paradiziacă. Mai ales că, înspre asfinţit în Parâng, în vârf de plai, soarele lumina feeric un colţ de rai mioritic, unde sufletul meu voia, brusc, să se elibereze dintr-un real ostracizat, până la disperare, cu orizont calp şi devenire incertă.

Conf.univ. Ion Popescu-Brădiceni,

doctor în filologie,

membru titular al Societăţii Naţionale Române de Filozofie