Pr. Arsenie Boca; Hulitorii şi mărturisitorii

  “Iisus, mergând, tămăduise doi orbi şi îndată după aceea şi un mut îndrăcit. De faţă erau două feluri de oameni: mulţimile şi fariseii. Mulţimile mulţumeau lui Dumnezeu, că niciodată nu s-au arătat aşa lucruri în Israel, în vreme ce fariseii huleau pe Iisus, zicând că scoate dracii cu mai marele dracilor, – cu alte cuvinte, că e în înţelegere cu dracii, – că chiar El are drac. E ştiută lupta pe care o duceau fariseii împotriva lui Iisus, fiindcă Iisus scotea poporul de sub exploatarea fariseilor şi cărturarilor. E ştiută şi osânda pe care le-o vestea Iisus, „cărturarilor şi fariseilor făţarnici” şi „vaiurile” care-i aşteptau. Să adâncim puţin câteva lucruri în legătură. În cărţile lui Moise (Facere 32,28) citim despre Iacov că într-o noapte s-a luptat cu Dumnezeu şi era cât pe ce să-L biruie. Iacov n-a ştiut cu cine se luptă, decât la urmă. De la această luptă Iacov s-a numit Israel, adică neamul care s-a luptat cu Dumnezeu. Era noapte. Era nepricepere, necunoaştere de Dumnezeu. Obişnuit atunci te lupţi cu Dumnezeu când nu-L cunoşti. Atunci I te împotriveşti când te crezi cineva. „Dacă eşti om, în viaţa ta trebuie să te lupţi cu Dumnezeu, precum s-a luptat şi Iacov. Ferice de tine dacă Dumnezeu va câştiga lupta. Şi vai, dacă vei învinge tu pe Dumnezeu, – căci vei rămânea singur pe câmpul de luptă – şi atunci nu tu ai învins, ci moartea.” (Nicolae Velimirovici, „Cugetări despre bine şi rău”, p. 135) Ce poate să fie că e în stare omul să primească orice altă părere, numai adevărul nu. Se împacă omul şi cu gândul fioros că el e Dumnezeu, iar tot restul nu-i decât natură.

Iată ne~am rugat şi ne rugăm pentru statornicirea timpului, că înnegrea spicul grâului în holde. Dacă omul ar fi cine se crede, ar da ordin acestei naturi şi ea ar trebui să-l asculte. Dar ea n-ascultă decât de Făcătorul ei. De aceea noi, cunoscându-L pe El stăpânul ei, noi ne rugăm, şi, deşi nevrednici, Dumnezeu ne ascultă rugăciunea. Natura nu ascultă de autoritatea omului, ci ascultă de autoritatea lui morală, de sfinţenia lui. Ascultă de acea înrudire a omului cu Tatăl său şi făcătorul naturii. Natura nu se impresionează de frumuseţea omului, prea puţin de ştiinţa lui, şi deloc de autoritatea lui. Ascultă însă de smerenia lui. Povestea nemulţumitului, care a cerut să conducă el vremea şi care, uitând să poruncească vânt pe vremea legatului, la seceriş s-a trezit cu toate spicele goale. A renunţat să mai conducă el vremea. „Cu cât omul e mai aproape de Dumnezeu, cu atât vede pe Dumnezeu mai mare şi pe sine mai mic. Cu cât omul este mai departe de Dumnezeu, cu atât se vede pe sine mai mare şi pe Dumnezeu mai mic” (Velimirovici). De la această apropiere sau depărtare a vieţii tale de Dumnezeu atârnă multe şi înţelegem multe. Astfel: „depărtarea la care se ţine omul de Dumnezeu îl face uneori să vadă numai omul. Apropierea îi face, pe alţii, să nu mai vadă omul”. – Şi trebuie calea de mijloc. A spune că nu este Dumnezeu ci numai natură, nu dovedeşte nimic despre Dumnezeu. Aceasta arată doar atât: depărtarea aceluia de Dumnezeu. Smerenia vieţii sau trufia ei sunt cei doi factori care ne apropie sau ne depărtează de Dumnezeu. Una ÎI mărturiseşte alta ÎI huleşte. De aceea zicem în toate împrejurările potrivite, că mersul vremii atârnă de mersul purtării. Dacă ne înţelegem, turmă şi păstori, să cerem ceva lui Dumnezeu, aşa a spus că ne va da, spre slava Fiului Său, Domnului nostru Iisus Hristos. Şi nu putem îndrăzni a cere decât o viaţă curată; iar celelalte ni le va da El, căci ştie El că ni le trebuie.” (1)

—————————————————————————-

(1) Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Editura Charisma, Deva, 2006, pag. 107-108