De profundis (Partea XXVIII)
… Dumnezeu sau noțiunea de Dumnezeu începe din noi și din exterior … Noi suntem cei care definim prin ceea ce suntem și prin intuiția noastră de bine, frumos, adevăr, onoare, dreptate, demnitate noțiunea de Dumnezeu … Religiile au apărut datorită neputinței omului de a descoperi sensul acestui univers și pe al său însuși … Dumnezeu nu este un tip musculos care creează lumi, creeză universuri, galaxii, găuri negre, planete și ființe … Dumnezeu este ultima noastră redută în fața demnității, adevărului și a tot ce este bine și frumos … Iar iubirea este tot ceea ce ține de demnitate, onoare și adevăr …
De profundis: Omul în sine este rău în adâncul său, pentru că ține mereu cu sine și cu ceea ce este al său, ceea ce este pe placul său și spre binele său … Binele și răul, la un moment dat își pierd sensul și hotarul care le desparte și devin o singură unitate, atunci când omul începe să dezvolte în sine ego-ul său și să se suprapună peste Dumnezeu … Legile sunt inventate doar pentru ca oamenii să nu se calce în picioare atunci când nevoile și necesitățile lor sociale, politice, fizice intră în conflict … dar aceste legi nu controlează și nu pot defini pentru om ce este bine și rău când acesta începe să se gândească numai la sine și la tot ce este bun pentru sine … El devine egoist și s-a suprapus unei noțiuni gen Dumnezeu pe sine însuși … din acest moment egoismul și mândria că el le știe pe toate și trebuie să le stăpânească pe toate ca într-o cursă a armării științifice, îi transformă conștiința într-un monstru …
Individul: Religiile au intuit mereu că omul este rău în sine și dacă nu va găsi o definiție pentru o entitate în afara universului, el va dori să devină dumnezeu … prin rațiune, prin vicleșug moral, intelectual, fizic și orice altă formă rațională prin care pune mâna pe putere … Omul în sine este rău și viclean, și dorința de putere și de a conduce pe alții din punct de vedere moral, intelectual sau spiritual se transformă la un moment dat în lăcomie …
De profundis: Cea mai puternică iubire este aceea dezinteresată și fără contrângeri … Iubirea adevărată vine de la sine, fără constrângeri materiale, fizice, intelectuale sau spirituale … iar dacă omul poate să se ridice mai mult decât iubirea lumească, el poate atinge cea mai puternică iubirea, cea creștină … doar că această iubire te ucide într-o singură secundă pentru că tu trebuie să dovedești această iubire printr-un sacrificiu care presupune viața ta … pentru că sunt atâția săraci în lume care nu au o casă, pentru că sunt atâția copii orfani care nu au o educație, pentru că sunt atâția bolnavi de leucemie, cancer, atâția handicapați fără mâini sau picioare, atâția orbi și malformați care cu toții ar vrea câte ceva din trupul tău: o mână, un ochi, o mică sănătate și speranță de viață … un mic adăpost din casa ta, un mic ajutor material, un sfat sau o mică educație … În câte secunde te-ar ucide această iubire? … Sau e de ajuns jertfa ta pentru a dovedi această iubire? … Ai să observi că jertfa ta și micile tale fapte bune sunt egale cu zero … că această mică iubire a ta este prea mică pentru un univers prea mare … și că nu poți să îți depășești destinul și ceea ce ești … Așa că limitează-te doar la lumea ta, la cercul tău restrâns, la banii tăi și ceea ce ești … pentru că nici crucea celui care s-a crucificat pe ea ai să observi la un moment dat că este prea neîncăpătoare …
Individul: Iubirea … ce este iubirea? … când nu pot să iubesc decât în funcție cât mă ține starea materială și socială … de ce m-aș sacrifica pentru alții, când nu pot să mă sacrific atât cât mă ține punga … Cine poate să ofere iubirea atunci când este acolo jos în stradă? … cine poate să ofere iubire atunci când nu are nimic și nu poate ajuta cu nimic pe alții pentru că nu are nimic, decât mâini goale … Cum poți să oferi iubire unei persoane care nu trăiește cu tine … cum poți să oferi doar uneia, când alte milioane așteaptă în pragul sufletului tău …
De profundis: Parveniții vor face legile și vor conduce lumea doar pentru ei … în urma lor rămân păturile celor săraci depășiți intelectual, moral sau fizic. Este diferență între legile civile și cele religioase sociale … Legile civile sunt dictate politic sau tehnologic. Cel care pune mâna pe puterea științei va fi din ce în ce mai mult tentat să extindă regulile și asupra vieții sociale … Se va îngrădi de legi și de putere, de cercul său restrâns de oameni pentru a controla ignoranța, prostia, masele sociale sărace, comunitățile și popoarele inferioare tehnologic sau slabe din punct de vedere politic și organizatoric … Viitorul de acum înainte, ca dintodeauna: forța celui bogat asupra celui sărac, forța celui intelectual asupra celui ingnorant, forța celui frumos asupra celui urât, forța celui puternic asupra celui slab.
Implementarea democrației originale duce la o discrepanță mare între bogți și săraci … Pe termen lung și mediu duce la frustrări și marginalizare … Democrația originală aplicată unei societăți tehnocrate duce la capitalism, iar capitalismul înseamnă puterea celui care știe să absoarbă puterea prin parvenire intelectuală, morală sau intelectuală … Capitalismul este lupul în piele de oaie al democrației … precum comunsimul al libertății … Capitalismul te face să crezi că totul este democratic, până când începi să te întrebi de fapt unde este adevărata libertate și care este scopul pentru ce și cine faci ceea ce faci … iar comunismul te îngloba atât demult în sistemul său încât nu doar libertatea îți era furată și îngrădită, ci și dreptul de a gândi … Democrația grecilor a pornit de la ideea de libertate a omului în societate, încercând să încropească o societate în care toți membrii ei să fie egali: statul este de fapt puterea poporului … Din această idee au deviat toate celelalte sisteme politice, democrația occidentală, marximul, capitalismul și toate câte vor mai fi …
Individul: Cea mai de preț comoară din om este libertatea: intelectuală, morală, fizică … Un om dacă este constrâns să gândească, să acționeze și să trăiască din constrângere nu mai este om … este o mașină … Singurul lucru care îl menține pe om în sfera de ființă rațională este acela că poate gândi, că încă își poate da seama că este liber atât cât poate fi, și că vrea și mai mare libertate … că încă poate conștientiza faptul că există … că își poate da seama că viața nu se explică doar prin știință și tehnologie, ci din prisma scopului și sensului ei …
De profundis: Nu cred că știința îl va face pe om și mai liber … dimpotrivă îl va face și mai rău, și mai pervers … va folosi armele morale, intelectuale sau religioase pentru a-și îmbunătăți si mai mult caracterul în scopul parvenirii, în scopul acaparării puterii doar pentru el … răul și binele sunt același lucru atâta timp cât nimeni nu îl observă … nu există conștiintă și legi interioare, ci doar cele civile, de suprafață, care te ascund … Binele de la suprafață nu este decât o mască a răului interior … Nu există cineva care să îl constrângă pe om în acest sens din moment ce el este propriul său dumnezeu atâta timp cât îl ține … Conștiința naște monștrii, iar monștrii devin realitate …
Individul: Nu știu dacă știința mă va face mai rău, dar ce pot să spun că uneori o asimilez doar din curiozitate și din pasiunea de a îmi da un sens, de a îmi crea un scop, o ocupație, altfel nu aș înțelege care este scopul meu în univers … nu există o limită asupra explorării vieții biologice, chimice sau a universului … așa că dacă poți sa devii dumnezeu cu ajutorul științei nimeni nu te poate opri, doar că apare în interior conștiința, morala, apare elementul numit filosofie: care este scopul lui dumnezeu, care este scopul universului, al creației întregi … nu cumva dumnezeu este ceva rău care se satisface la suferința oamenilor, și râde pe ascuns de toată piesa acestui univers … Iar eu ca om inferior nu pot decât să mă prefac și să aplaud că totul este bine și perfect regizat … Tocmai aici intervine cel mai frumos scop și sens al oicărei ființe în univers care a ajuns la o superioatate rațională … Omul îl va depăși pe creator atunci când va fi, probabil și cu ajutorul științei, superior în gândire … Teatrul descoperirii universului și micile progrese ale științei nu sunt decât un joc de timp … Nu contează dacă omul va cunoaște și stăpâni universul, superioritatea filosofiei și moralei pentru care cunoaște și stăpânește universul îi va da verdictul dacă merită sau nu acest lucru …
De profundis: Lumea, și nu doar lumea, ci și universul, vor fi doar o corporație imensă în care scopul omului va fi de a pătrunde și mai mult în adâncurile necunoscutului din univers … Lumea e deja prea mică pentru om, spațiul din univers este prea tentant, iar curiozitatea este un măr prea ispititor la suprafață … De aici va apare și mai mult necesitatea omului de libertate … foamea și criza adâncă de a afla scopul și sensul pentru care trăiește … Omul trăiește, cercetează, descoperă și învață pentru a afla scopul și sensul pentru care trăiește … tot ceea ce face îl definește în acest sens …
Politic, omul își va asimila orice strategie pentru a domina … divide et impera este cea mai eficace strategie prin care o comunitate, un stat, un imperiu pot fi destrămate … Este un divide et impera care va pătrunde intelectual, moral, politic, spiritual și îi va întoarce pe oameni unul împotriva celuilalt … și nu doar politic vor încerca să îi subjuge, ci și prin ceea ce omul are mai mare nevoie, micul comerț înghițit macroeconomic de marile puteri. Deasupra se vor ridica doar corporațiile mari(gen Google, Microsoft, Facebook) care vor oferi servicii de socializare prin absorbția micilor companii care nu au făcut față concureței și s-au vândut … De aici marea prăpastie ce se va deschide generoasă statelor sărace, grupărilor teroriste, celor care vor lupta din pasiune împotriva globalizării … Ideea globalizării a lui Alexandru cel Mare nu a murit … ea doar s-a transformat și deghizat de-a lungul timpului în imperiul roman, imperiul otoman, comunism, uniunea europeană, colonizarea americană prin tehnologia internetului, federalizarea spațiului sovietic, și cât de curând și a universului …
Ce rămân în urmă? … săraci, bogați, o societate pestriță care tinde mereu la antipozi, proteste, corporații ce vor apune și vor renaște sub o altă mască …
Individul: Iubirea celui de pe cruce oare cui mai aparține? … normal că celor care refuză această lume, a celor resemnați, a celor săraci, a celor bolnavi, handicapați fizic, a celor care refuză această parvenire … a celor care au pierdut demult această cursă, a celor marginalizați, a celor nedreptățiți, a celor ignoranți … Împotriva cui luptă această iubire? … împotriva celor parveniți intelectual, politic, moral, spiritual, economic, împotriva unui sistem care îi obligă să trăiască într-o lume care pe lângă faptul că nu o vor, nu este a lor, ci este una artificială în care de cele mai multe ori sunt forțați să trăiască …
Lumea nu se va schimba vreodată … într-un fel anume sau altul … ce a fost va reveni sub altă formă sau altă mască … Tot secretul și sensul vieții stă în pentru ce trăiești. Dacă nu știi pentru ce trăiești, sinuciderea nu te va lăsa niciodată în pace. Și până la urmă s-ar putea să cedezi. Creștinii știu pentru ce trăiesc, dar indivizii statului nu. Atât pentru primii cât și pentru cei din urmă țelul este unul pierdut doar în iluziile pentru care trăiesc … Indivizii statului trăiesc pentru glorie, plăcere, pentru puterea de a fi Dumnezeu peste o împărăție de sclavi. Acesta este scopul interior ascuns al unui individ în societate: a fi deasupra celorlalți prin orice mijloace morale, intelectuale, spirituale … Unii preferă să fie prin terorism, alții prin politică, altții prin intelectualism, iar alții prin artă. A fi deasupra celorlalți este un impuls interior care nu-ți dă pace și te îndeamnă mereu să fii deasupra celorlalți în speranța de a-ți crea un sens … De aici apare acea ură nesfârșită provocată de concurența acerbă, acea ură neagră care se transformă în mizantropie extremă, acea ură care duce la terorism, războaie.
De profundis: De multe ori ideea neantului buddhist mi s-a părut lucrul cel mai adevărat din univers, explicația adevărului ultim al vieții. Neființa este cea mai nobilă și ultimă libertate. Pare un lucru laș, dar dureros de adevărat. Orice creație, creatură pare a fi condamnată la prizonierat. Nu există libertate atâta timp cât este creație. Și Dumnezeu este un prizonier al propriei sale existențe. Și el este, în calitate de creator, un condamnat la restricții. Pentru că și existența sa are o cauză. Buddha dădea o explicație tuturor acestor condiționări: suferința, totul este suferință, fără a face din suferință adevărul cel mai nobil. Lacrimile m-au fascinat întotdeauna. Am văzut în ele ceva care-și dă seama că ceva nu este în regulă cu viața aceasta. Toți acei fiori pe care ți-i provoacă sunt extraordinari. Ridică în tine ceva mai presus de lume și univers.
Gândurile uneori îndrăznesc să fie mai presus de Hristos și Buddha. Trebuie să te împotrivești ideii de creator, dar și ideii de neant. Nu te interesează dacă este sau nu este Dumnezeu, nu te interesează forma mitică în care îl îmbrăcă religiile, ci te interesează din el ideea de creator, de cauză ultimă. Acest Dumnezeu este mult mai ușor de depășit decât ideea de neant. Dacă nu există el, atunci nimicul care l-a creat pe Dumnezeu și viața devine tot un fel de creator, dar în sens invers. Căută causa causarum care-l crează pe Dumnezeu. Și această cauză sfârșește în neantul buddhist. Suferința este mai tare decât iubirea lui Hristos. Buddha era mai adevărat decât Hristos din punct de vedere al suferinței umane. Totuși, felul în care privea Buddha suferința și mijloacele recomandate de el împotriva ei, nu corespundeau cu istoria în care trăim. Felul rece în care vorbea de suferință, îmi dă impresia unui pseudoanalist, unui superficial care nu vroia decât să fie mai presus de trup prin retragere, mortificare. El găsea cauzele suferinței în lucruri fără de care nu putem trăi. Nu-i dădea suferinței acel aer de mai presus, nobil, de dincolo. Doar pur și simplu o demasca. Ce știa el despre suferința în dragoste, suferința de a nu putea de a fi peste toți, de a fi mai presus de Dumnezeu și de neantul său? Îl admiram pe Buddha doar pentru seninătatea cu care vorbea despre neant(nirvana). Restul, mijloacele de atins, lăsau de dorit. Doar aceste două adevăruri mă interesează la el: neantul și suferința. Eu mă împotrivesc neantului, pentru că vreau să fiu mai presus de el. La fel se întâmplă și cu iubirea lui Hristos. Mă interesează esența gândirii lui. Nu doctrina, și nici alte adevăruri.
La fel și Statul sau orice grupare comunitară de genul acesta. El este ceva invizibil precum noțiunea de Dumnezeu. În interiorul său nu contează decât cei din fruntea lui, precum și persoanele științifice care-i zidesc puterea. Legile și codul constituției sunt convenții făcute pentru a legitima puterea celor din interiorul lui. Ce mă interesează pe mine este ideea de putere. Mă interesează legile care se dau pentru a apăra puterea, modul mai ales cum se cucereștea puterea. Toate acele decalaje amețitoare între salariile politicienilor și cele ale maselor – sunt lucruri care spun nulte despre modul de organizare al unei societăți. Să nu mai vorbesc despre repudiații societății: cerșetori, săraci, pătura țăranilor, analfabeților. Toți aceștia nu au nici un sens. Cei de sus știu că ei sunt plebea pe spinarea căreia se zidește puterea.
Care e omul care să nu fi urât vreodată pe alt om? … nici Iisus în întreaga sa activitate nu a putut scăpa de această ură … La baza existenței întregi stă neantul. Din el sunt create toate. Pentru că orice apare nu are nici o valoare în final. Tot ce se naște este destinat pieirii, iar pieirea este cea care confirmă lipsa de sens și valoare a tot ce se naște și moare. Neantul poate da naștere la mii de Dumnezei și de universuri. Nici nu poate fi explicat altfel universul nostru. Dar în spatele neantului cine se ascunde? Cred în ideea cauzalității fără sfârșit. Nu mă interesează dacă toate dau într-o cauză constantă, ci mă interesează mai mult scopul, motivul acestui teatru nesfârșit. De ce m-am oprit la lacrimi, la fascinația lor? – pentru că prin ele am înțeles că nu se poate, pentru că ele sunt cele care înțeleg cel mai bine suferința și nonsensul vieții, sunt singurele în stare să se ridice deasupra acelei cauze ascunse și infinite care vrea să pară ”originea teatrului” vieții. Împotriva acestui adevăr tragic vreau să replic cu nemurirea științifică. Nimicul nu poate fi învins decât cu ceea ce este, deci cu viața. Dacă privim întreaga latură umanistă, ea nu face nimic în ceea ce privește eternitatea. Buddha e de ajuns ca să explice acest umanism răsfirat în religii, filosofii, ideologii. Eternitatea științelor umaniste dă direct în moarte, neant. Din acest umanism eu n-am cules decât lacrimile și suferința. Dar pe cealaltă parte, științele exacte riscă totul: dacă nu există nimic în final, tocmai acest nimic ne dă voie să facem ce vrem din viața aceasta, din trupurile noastre, din întreg universul. Să facem deci tot ceea ce încearcă să se ridice deasupra neantului. Eternitatea biologică a omului este primul pas făcut împotriva morții, împotriva neantului. Prin urmare sunt etern, sunt deci o dovadă a faptului că nu mai dispar, nu mă mai pierd în neant după moarte. Deci am răpus moartea, însă neantul rămâne. El rămâne atâta timp cât nu putem explica cauza sa ultimă. Și acest lucru este imposibil. Pentru că întotdeauna pentru totdeauna orice cauză invocă o altă cauză. Este cea mai crudă lege a rațiunii și logicii. Nimic nu rămâne fără o cauză. Cauza lacrimilor este însăși viața noastră și mai ales a faptului că totul trece în viața noastră, singura amintire care ne rămâne în urmă este suferința.
Individul: În esența ei extremă, iubirea lui Hristos te ucide în câteva clipe pentru că nu poți iubi cu aceeași inimă și în aceeași cantitate pe toți oamenii. Această iubire cade de la sine. Doar asceții excentrici încearcă să o înțeleagă, să o experimenteze. Ea te condamnă la moarte. Iubirea creștină și cea profană de astăzi este foarte vicleană. Un individ îți dă iubirea lui pentru a face din tine un nimic. Îți vrea iubire pentru a te pune pe picior de egalitate cu el, pentru a te subjuga lui, pentru a te anula, pentru a te depăși, depinde acum ce urmărește fiecare. Tu trebuie să mori, pentru ca să renaști în iubirea pentru individul social. Societatea îți vrea sufletul pentru a te integra în marea ei turmă. Curând vei deveni păpușă, paiață, nimicul cel de toate zilele, capra decadentă care se folosește și este folosită de toți. Este acel sentiment de sufocare într-o mare nesfârșită de indivizi decadenți. Individul moare. Nu mai are noblețe, demnitate, onoare, libertate. Nimeni nu va ține cont de cine este, de valoarea lui. Devine rahatul biologic cel de toate zilele, cadavrul viu ce nu trăiește decât pentru supraviețuire.
Ceea ce stă la baza unui stat este meritocrația fundamentată pe legi. Ea face pe unii stăpâni și pe alții sclavi. Această meritocrație diversifică, specializează pe categorii care sunt inutile vieții și scopului și sensului fiecărui individ luat în parte. Ea îi naște pe unii privilegiați, iar pe alții săraci. Meritocrația face legea, ea este mai presus de lege. La baza ei stă parvenirea în spiritual sau material. Ea nu urmărește decât puterea: materială, intelectuală sau spirituală. Un fel de parvenire cu două fețe. Nu contează mijloacele, tot acolo se ajunge în cele din urmă.
Crezi, oare, că noi nu iubim omenirea, că nu ne place știința și roadele ei în numele cărora se subjugă prostimea, statele subevoluate tehnologic și economic … în tainele pe care le codificăm pentru a crea produse economice prin care să îi globalizăm pentru a-i conduce … de vreme ce am inteles cu atâta răbdare slabiciunile lor si am căutat din toată inima să le ușurăm poverile și suferințele, îngăduind să cunoască din tainele noastre doar atât cât să nu ne depășească și să deschidă ochii …
De ce vrei acum să le tulburi micul paradis, somnul pe care îl dorm și asupra căruia veghem? Aș vrea să te văd mânios, nu-mi trebuie dragostea ta, pentru ca nici eu nu te iubesc, iar dragostea ta este plină de interes. De ce oare te-aș minți? …
Atunci ascultă: noi nu suntem cu tine, ci cu El, iar El înseamnă toate plăcerile și curiozitățile acestui univers, tot ce cuprinde cutia Pandorei, suntem cu El din momentul în care Cel de pe Cruce i-a refuzat toate împărățiile și bogățiile lumii! De fapt, noi cei care vrem să conducem, fie că ne numim Stat, Corporație, Imperiu, Biserică, nu mai suntem cu Cel de pe Cruce … nu am fost cu Cel de pe Cruce nici un moment … iar dacă am fost doar l-am spionat pentru a înțelege cine este și depăși … ce a refuzat de la El în pustie noi am primit pentru a-i conduce în numele Celui de pe Cruce … Am moștenit de la Cel de pe Cruce toate vicleniile sufletului pentru a aduce Lui tot ce s-a zidit pe Cruce … Milostenia, smerenia, răbdarea, îndurarea, speranța, binele, adevărul, dar mai ales iubirea toate le-am pus la picioarele Lui … pe toate acestea le-am folosit în mod ascuns pentru a sluji Lui … Am primit de la El îndrăzneala și nesimțirea de a face din Biserică și mai apoi din Știință cea mai subtilă armă de a conduce gloatele spre propria lor subjugare … iar din Biserica Celui de pe Cruce am facut staulul prin care să compromitem întreaga sa jertfă … pentru că cea mai mare slăbiciune a omului este aceea că este om și neputincios … și nu va avea cât de curând un motiv pentru care să se jertfească pe o nouă cruce …