Parlamentul European / Bruxelles

Dr. Neorolog-Criminolog Psihiatru

Gabriel Filip, Israel

10945366_621786141259761_1621579907_n Mulți dintre clienții și cititorii mei știu cât îmi este de dragă tema “Psihopenitenciarul”  şi a muncii de auto-observare care este atât de necesară sa fie pusă în practica pentru a te sustrage de la influențele pe care acest fenomen le comportă.  Așa cum se prezintă și în filmul “They Live” (Locuitorii) din 1988 de John Carpenter, toate ființele umane sunt subiectul unei psihodetenții de care, în mod evident, nu sunt conștiente. Unele grupuri supra-naționale, supra-religioase și supra- partidice se hrănesc efectiv cu energia a miliarde de persoane, ținându-le într-un “stat de dependență” folosindu-se de cunoscutul concept de “forme de gândire”  .

Închisoarea noastră este una fără gratii. Ne naștem în interiorul unui sistem de gândire standardizat, care ne face în mod automat superficiali, leneși, pesimiști, alarmiști, certăreți și invidioși pe cine are succes. Prin “Sistem de Gândire” nu înțeleg idei politice sau religioase, ci ceva ce se corelează pe un plan mult mai profund: privește modul nostru propriu de a percepe realitatea și de a ști să distingem ce este important și ce nu. Suntem superficiali și leneși deoarece nu cercetăm nimic din ceea ce ne este “servit” de TV, nu ne informăm, nu citim.  Și totusi fiecare dintre noi, când este într-un bar, crede că este în măsură să-şi exprime în mod liber ideea  politică. Fiecare din noi, chiar sub tortură, ar fi gata să declare că este liber să aleagă cu cine să voteze : cu “stânga” sau  cu “dreapta”. Arma cea mai puternică în mâna Sistemului este capacitatea de a redirecţiona atenţia maselor ( inclusiv a jurnaliştilor şi profesionaliştilor politici, care, de la conștiința de masă nu se distrag deloc) –  către subiecte de “fațadă”, care stimulează emoţiile dar care nu au nici o relevanţă în ceea ce priveşte capacitatea de a modifica Sistemul însuşi. Atenţia persoanelor este deviată graţie unei amenajări scenice, a unei piese de teatru perene, unde se “aruncă” în faţa spectatorilor subiecte ca: pensiile parlamentarilor, dispute privind construcţia unui pod suspendat, a unei linii de cale ferate, a unor impozite, corupţia partidelor, evaziunea fiscală facută de un barman ce nu a dat bonul fiscal, un “orb” prefăcut care lua pensie de invaliditate, etc.

Şcoala nu este locul unde poţi să pui întrebări adevărate  şi să primeşti răspunsuri adevărate, ci locul unde se verifică în mod constant dacă eşti în gradul de a repeta fidel ceea ce te-au învăţat. Acest lucru determină ca modul tău de judecată să fie adecvat cât mai repede la ceea ce de altfel se revelează a fi o insuportabilă deformare de gândire de masă, evitând astfel ca tu să poţi în viitor să creezi o breșă în Sistem, un punct interogativ real.

Îmbibaţi încă de mici de o enormă cantitate de informaţii, pierdem capacitatea de a discerne, de a gândi în profunzime. Să discutăm despre impozite şi despre finanţarea partidelor, când originea crizei rezidă în însăşi mecanismul cu care se creează banii  (problema supremaţiei monetare) înseamnă să văruieşti faţada când construcţia stă să se dărâme.

Când criza mușcă, atunci naţiunilor le rămâne puţine de făcut, doar liberalizare, privatizare, desfiinţarea regulilor şi mai ales distrugerea binefacerilor garantate de Stat pentru populaţie . Cu alte cuvinte, pe de o parte bunurile şi intreprinderile Statului sunt lichidate şi vândute privaţilor, iar pe de altă parte nu mai sunt bani pentru serviciile în favoarea cetăţenilor: spitalele funcţionează din ce în ce mai rău, străzile oraşelor sunt pline de găuri care nu mai sunt acoperite, poliţia trebuie să dea mai multe amenzi, mijloacele de transport sunt deteriorate şi totdeauna puţine la număr, şi aşa mai departe….totul justificat de faptul că “nu mai sunt bani” .

Vreau să închei cu câteva cuvinte alese de mine.

În imaginaţie, dictatorul are o față urâtă, impune ideile sale poporului cu ajutorul armatei şi aruncă disidenţii în carcera sa şi îi supune torturii. Azi, nu mai este deloc nevoie de aşa ceva. Dictatorul nu are o identitate (nume şi prenume), se ascunde într-o masă amorfă de obscuri birocraţi. Armata de care se serveşte? Presa, media şi politicienii satisfăcuţi sau corupţi. Arma principală ? “Economia şocantă”, evenimente care tereorizează cetățenii şi care îi determină să accepte orice măsură nefastă care pare “indispensabilă” . Disidenţii ? Nicio problemă: sunt lăsaţi să latre pe terenul îngrădit al Internetului,  ce rău ar putea să facă ?  O dictatură a cărei scop este sărăcirea generalizată și controlul derivat de la aceasta, nu are nevoie sa tragă măcar un foc : “ne predăm singuri fară să suflăm!

Când partizanii au fugit în munți nu s-au preocupat de inflație, de scăderea puterii de cumpărare sau de împrumutul făcut în euro. Când este cazul să luptăm, luptăm –indiferent de preţ .

Lasă un răspuns