TRECUTUL NOSTRU

  O carte deosebit de importantă ne amintește de perioada interbelică, când teologia ortodoxă era preocupată îndeosebi de definirea ființei noastre. Este vorba despre Ortodoxie și Naționalism, o carte puțin credibilă prin faptul că nu precizează nici localitatea, nici editura și nici nu este înregistrată cu ISBN la Biblioteca Națională a României. Din verificările redacției noastre s-a constatat că articolele din acest volum aparțin într-adevăr părintelui Dumitru Stăniloae. 

Surprinzător Părintele Dumitru Stăniloae reușește să surprindă specificul neamului nostru în raport cu cele vecine, fie ortodoxe, fie catolice sau protestante. Articolele incluse în această carte au fost publicate începând cu anii 1930 în celebrele reviste: Telegraful român, Ortodoxia, Gândirea, și în volumul Ortodoxie și românism apărut în 1939 la Sibiu.

Citind integral această carte, putem observa actualitatea teologiei ortodoxe raportată la contextul internațional  al vremurilor noastre, ceea ce ne duce la concluzia că procesul de deznaționalizare a început chiar anii *20, imediat după refacerea economiilor naționale. Prin urmare, cartea este o dovadă istorică și teologică a luptei împotriva globalizării sau mai bine zis, împotriva imperialismului mondial.

«Indivizii, ca şi popoarele, pe măsură ce sporesc în conştiinţa de sine, îşi cercetează tot mai mult trecutul şi-i dezvăluie tot mai bine semnificaţia. E falsă opinia că îndeletnicirea cu istoria e un apanaj al epocii în care începe cultura unui popor. Din moment ce s-a trezit la conştiinţa de sine, un individ sau un popor, trecutul îl interesează neîntrerupt. Dar, înţelegerea trecutului se adânceşte după cum se adânceşte gradul de înţelegere generală a vieţii şi a individualităţii proprii.

Dacă la început cercetarea istorică se mulţumeşte pur şi simplu cu aflarea faptelor trecute, cu date, cu întâmplări, văzute pentru ele, sau cel mult – cu dovedirea vechimii sau vredniciei propriului popor, mai târziu, istoricul caută sub faptele trecute fiinţa naţională, precizarea prin trecut a cunoştinţei ce-o are din prezent despre caracterul spiritual al neamului său.

Cunoaşterea intuitivă a substanţei naţionale din contemplarea manifestărilor prezente are lipsă de o examinare şi precizare prin trecut. În actualitate se amestecă prea multe voci, vuieşte de prea mult zgomot, încât cu greu poţi distinge ceea ce-i veritabil şi durabil românesc de ceea ce-i sforţare şi artificiu. Trecutul însă e liniştit; în el n-a supravieţuit decât vocea veritabil română. Tot restul s-a stins neavând urmare. Trecutul e un cristal care s-a format după legile fiinţei româneşti. Cu el înainte putem controla ce e veritabil românesc în tumultul de azi şi încotro trebuie să ajutăm a se îndruma viaţa română. 

Trecutul e deget întins spre viitorul normal.

Dar trebuie dezvăluit ca atare. Şi aceasta a realizat-o în mare măsură părintele Ştefan Meteş în monumentala sinteză a trecutului nostru bisericesc: Istoria Bisericii şi a vieţii religioase a Românilor din Transilvania şi Ungaria, ed. II.

Utilizând toată literatura istorică de până azi asupra subiectului, opera aceasta cuprinde toate informaţiile – câte s-au putut aduna până azi – despre trecutul nostru bisericesc, dar astfel grupate, orânduite şi valorificate încât la fiecare aliniat ni se deschide un peisaj larg de ansamblu şi ni se oferă o judecată generală.

Noi am avut un trecut unic. Popor născut şi crescut în lacrimi şi necazuri, trecutul nostru bisericesc nu vuieşte de certurile dogmatice ale teologilor, nici de luptele ambiţioase pentru întâietate între ierarhi şi principi, nici de dezbinările fanatice sectare. Dar tocmai de aceea trecutul nostru bisericesc e mai veritabil religios: e viaţă de închinăciune a poporului, e jertfa umilă a celor mulţi şi săraci pentru a-şi zidi şi împodobi locaşuri de rugăciune potrivit concepţiei lor, e luptă simplă fără armele vicleniei, ale teologiei, şi ale puterii lumeşti, pentru apărarea credinţei. Luptă în care, din primul moment, trebuia sacrificată viaţa, ca în timpul primilor martiri ai creştinătăţii.

Trecutul nostru bisericesc e trecut religios poporal. Din istoria bisericească a altor popoare se poate afla orice, numai viaţa religioasă a poporului nu; numai ceea ce-i mai curat nu.

De aceea, istoria noastră bisericească trebuie să se închege – aşa cum e închegată a Păr. Ştefan Meteş din amănuntele modeste, dar atât de preţioase pentru cunoaşterea neamului nostru sub unghi spiritual, ale vieţii religioase ţărăneşti.

N-avem un trecut măreţ prin fastul şi veşnica ciocnire între ambiţiile unei pături sociale care umblă totdeauna după măriri deşarte. Măreţia aceasta a aparţinut pe aici altor neamuri. Dar trecutul nostru pe meleagurile transilvane are o altă măreţie, de o esenţă mult mai nobilă: măreţia bunătăţii, a frumuseţii morale. Noi n-am împilat pe nimeni, trecutul nostru nu cunoaşte cruzimi şi desfrâuri, crime sociale şi aberaţii morale. Dumnezeu a ţinut să ne crească sub regimul sobru al lipsurilor şi să ne călească virtuţile sub vântul aspru al suferinţelor. Am fost un popor bun; bun nu numai în sensul negativ, ci în cel pozitiv: un popor tenace în virtuţile creştineşti. Numai aşa se explică faptul unic în istorie că un popor fără conducător n-a putut fi slăbit sub ordinea morală. El şi-a chivernisit singur viaţa religioasă obştească, fiindu-şi singur consistor, vlădică, minister etc. El şi-a ridicat prin meşteri din sânul lui biserici din materialul lui autohton şi într-un stil în care se remarcă toată originala armonie a spiritului românesc. Arhitectul neamţ Fr. Schultz a putut scrie – aprobat şi de alţi mulţi savanţi străini: „Bisericile norvegiene nu oferă nici pe departe în formele esenţiale claritatea şi conştiinţa de sine arhitecturală de a face efect prin masele principale… Impresia acestor biserici de lemn este covârşitoare, neobişnuită. Ele au ceva misterios, un aspect foarte serios, dar şi graţios, aşa că impresia ce o fac asupra privitorului niciodată nu poate fi ştearsă… aceste clădiri de lemn sunt opere de artă arhitecturală perfecte în felul lor”(Meteş, Istoria Bisericii şi a vieţii religioase a Românilor din Transilvania şi Ungaria, ed. II, p. 149 )

Poporul le-a împodobit cu lemnăria atât de minunat înflorită. El le-a dat o pictură în care canonul erminiei şi influenţele occidentale nu pot înlătura un anumit timbru autohton.

Marele merit al Păr. Meteş e că a dat glas în opera P. C. Sale acestui grai religios al poporului, punând la contribuţie tot ce-l putea face auzit într-o formă cât mai plenară: artă bisericească, literatură poporală-religioasă, obiceiuri testate pentru cutare răstimp din trecut.

Albia de lumină trasă de P. C. Sa peste trecutul nostru va mai putea fi, să sperăm, în viitor lărgită, dar ea e cu siguranţă şi-acum îndestulătoare pentru o privire de ansamblu asupra lui, pentru a-l înţelege în esenţa lui.

Tot ce rugăm pe părintele Meteş este să ne dea mai repede celelalte două volume ca să avem în sfârşit prima operă de sinteză a întregului nostru trecut bisericesc.»

Cartea integral: aici

Dumitru Stăniloae, Ortodoxie și Naționalism, 2011, p. 44-45

______________________________________________________________________________________________________

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook