DECALOGUL, porunca întâi (5)

  Tot un adevărat dumnezeu este pentru omul pătimaș și stomacul, sau “pântecele”, cum este numit în cărțile bisericești mai vechi. Sfinții Părinți ai Bisericii ne spun că multe din patimile trupești își au izvorul sau rădăcina în patima îmbuibării pântecelui. Hrana, care este absolut trebuincioasă pentru supraviețuirea ființei umane, în această patimă devine scopul principal al vieții. De ce se numește “închinare la idoli” îmbuibarea pântecelui? Pentru că stomacul, care nu este altceva decât “termocentrala” corpului omenesc, uzina care trebuie să furnizeze energie întregului trup prin arderile caloriilor pe care i le furnizează omul prin înghițirea hranei, devine un stăpân care poruncește cu autoritate! Nu pântecele îl slujește pe om, ci omul stă ca o slugă la dispoziția pântecelui veșnic nemulțumit de cantități și de calități.. Pântecele devine dumnezeu (idol), iar mâncărurile devin jertfe. Iată ce găsim într-o istorioară din Vechiul Testament, al cărei protagonist este înțeleptul prooroc Daniel, în cartea numită “Istoria omorârii balaurului și a sfărâmării lui Bel”, din Biblia sinodală: “Și era un idol la Babiloneni, pe care îl chema Bel, și SE CHELTUIA LA EL ÎN TOATĂ ZIUA FĂINĂ DE GRÂU DOUĂSPREZECE MĂSURI, PATRUZECI DE OI ȘI ȘASE VEDRE DE VIN. (..) Și i-a zis regele (lui Daniel): Dar nu ți se pare ție că Bel este dumnezeu viu? Nu vezi CÂTE MĂNÂNCĂ ȘI BEA ÎN TOATE ZILELE?” (Capitolul 1; 3,7). Așadar vedem cum la popoarele păgâne exista credința că dumnezeii făcuți de mâna omului, numiți “idoli”, mănâncă și beau! De aceea și Sfântul Apostol Pavel numește pântecele “dumnezeu”, pentru că i se aduc jertfe fără încetare de către oamenii care nu vor să meargă pe calea cea strâmtă a Domnului Hristos: “Căci v-am spus de multe ori, și vă mai spun și acum, plângând: sunt mulți care se poartă ca vrăjmași ai crucii lui Hristos. Sfârșitul lor va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pântecele, și slava lor este in rușinea lor, si se gândesc la lucrurile de pe pământ” (Filipeni, cap. 3).

Patima îmbuibării pântecelui are două forme, după preferința omului pătimaș pentru cantitatea sau pentru calitatea mâncărurilor. O parte din oameni pierd controlul în privința cantității hranei, introducând în ei fără deosebire mult mai multă mâncare decât ar avea nevoie corpurile lor pentru o bună funcționare. Aceștia trăiesc într-o stare de foame continuă, “ronțăind” mereu câte ceva. Deși medicii dau interpretări științifice acestei apucături, numind-o foame “nervoasă”, trebuie să credem învățătura cea sănătoasă a Sfintei Biserici: omul pătimaș este posedat de demonul îmbuibării pântecelui, care își cere jertfele fără încetare! Bineînțeles că vom folosi în lupta pentru izbăvirea de “foamea nervoasă” și medicamente din farmacie, dar înainte de toate vom ține cont de avertizarea Domnului nostru Iisus Hristos: “Acest neam de demoni nu iese DECÂT CU POST ȘI CU RUGĂCIUNE”! Înarmându-ne cu acestea două, mărturisindu-ne neputințele în Taina Spovedaniei, aflându-ne sub supravegherea atentă a duhovnicului, prin harul Duhului Sfânt ne vom izbăvi de această nocivă formă de idolatrie, căci după cuvintele Domnului nostru, “cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu”.

A doua categorie a “mâncăcioșilor” se concentrează pe calitatea hranei, pe finețea gusturilor, căutând mereu gusturi și arome noi, ajungând la o obsesie reală pentru gusturi. Aceștia sunt numiți “gurmanzi”. Observăm cu îngrijorare la creștinii noștri ortodocși dependența din ce în ce mai crescută față de carne și de alte alimente de origine animală! Pe măsură ce credința din suflete se împuținează, dispare voința oamenilor de a se reține de la aceste alimente. Nu de puține ori mi s-a spus în față: “Nu mă spovedesc pentru că NU POT SĂ POSTESC”. Majoritatea credincioșilor care se spovedesc în posturi își încep mărturisirile prin “clasica” afirmație: “NU AM POSTIT”! Adică, vrem-nu vrem, noi duhovnicii de sfârșit de lume trebuie să împărtășim creștinii fără pregătirea trupească necesară! Iar dacă decidem să-i oprim de la Hristos, ar trebui să ne simțim NOI vinovați că am îndepărtat poporul de Sfintele Taine.. Este grav. Ar trebui să acceptăm realitatea, să ne trezim din somn precum fiul cel risipitor. Cum zice pilda, să ne “venim în sine”.. Prima fază a vindecării de o boală duhovnicească este acceptarea realității ei: “Da, sunt bolnav de patima îmbuibării pântecelui. Sunt posedat de dracul “specializat” în păcatul lăcomiei. Doresc din tot sufletul să mă vindec de boală, izbăvindu-mă de demon. Nu mai vreau să-mi slujesc pântecele ca pe un dumnezeu, ci aș vrea ca pe viitor să pot adora Sfânta Treime, iar pântecelui să nu-i ofer mai mai multă atenție decât ofer celorlalte organe ale corpului meu”! Așa trebuie să gândească ortodocșii noștri neputincioși, dacă vor să se vindece de neputințele lor!

Ce mare bucurie am avut acum vreo trei ani de zile când la sfârșitul unui Post al Paștelui mi-a mărturisit la Spovedanie o doamnă cu mare bucurie: “Părinte, mulțumesc Bunului Dumnezeu și Sfinției Voastre care m-ați povățuit cu răbdare că PENTRU PRIMA DATĂ ÎN VIAȚA MEA AM ȚINUT TOT POSTUL PAȘTELUI, DE LA ÎNCEPUT PÂNĂ LA SFÂRȘIT”! Da, dragii mei cititori, aceste biruințe săvârșite prin harul Duhului Sfânt prețuiesc la Dumnezeu mai mult decât urcarea omului pe Lună, decât zborul prin aer și decât explorarea oceanelor lumii! Atunci când omul “pune osul” la treabă, strânge cureaua la post și pleacă genunchii la pocăință, atunci saltă Cerurile de bucurie!

Dumnezeu să ne izbăvească de patimile noastre, amin.