Care sunt limitele naționalismului?
N. Steinhardt, în Jurnalul fericirii arăta superficialitatea naționalismului incapabil de sacrificii în numele dreptății Lui Hristos: “Nae Ionescu spune că cine nu are sânge românesc poate fi «bun Român», dar cu nici un preţ şi orice s-ar petrece nu poate fi «Român». Aşa şi este, dacă nu-i decât pe măsura putinţelor omeneşti. Dar ce nu e cu putinţă la oameni e cu putinţă la Dumnezeu. Pe cale omenească, obişnuită, după fire, nu poţi trece de la însuşirea de «bun Român» la starea de «Român». Dar prin botezul sângelui, ca vărul meu Teodor la Mărăşeşti, dar pe cale de transfigurare? Cum de nu şi-a adus Nae Ionescu aminte de Matei 19, 26, de Marcu 10, 27, de Luca 18, 27? Cum de n-a înţeles că şi aici există un drum presărat cu flori de iasomie şi cu minuni, al înnoirii care face ca toate să devină cu putinţă, uşoare? Cui crede că vinul se poate preschimba în sânge, nu-i vine greu a recunoaşte că duhul poate săvârşi mutaţii semiotice cu sângele. Biologic, etnic, da. Mistic, problemele se pun însă cu totul altfel şi ceea ce nu e cu putinţă pe un plan devine cu totul posibil, degrabă, pe celălalt. (Matei 19, 26: Dar Iisus, privind la ei le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă: Marcu 10, 27: Iisus privind la ei, le-a zis: La oameni lucrul e cu neputinţă, dar nu la Dumnezeu. Căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă; Luca 18, 27: Iar El a zis: Cele ce sunt cuneputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.
– Atenţie la acel privind la ei, care arată câtă însemnătate dădea Iisus acestor cuvinte pline de tîlc, şi greu, poate, nu de înţeles, ci de asimilat.)[1]
Să nu ţinem la viaţă, să fim oricînd gata s-o jertfim, defăimînd deşertăciunile. Şi să avem drept scop suprem dobîndirea vieţii veşnice. Să nu căutăm mântuirea în moarte sau neant, ci păstrând modesta condiţie luptătoare a omului. Şi să ne purtăm ca prinţii, să fim desăvârşiţi, să ne îndumnezeim. Să vedem în creştinism reţeta perfectei fericiri. Şi totodată doctrina torturării fiinţei de către un Creator hotărât să ne vindece de ale lumii. Să ne mai mirăm de Kierkegaard şi de Chesterton că din paradox fac temeiul filosofiei lor?”[2]
Note bibliografice
[1] N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj, 2000, p.6
[2] Ibidem, p. 117
Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook