Basarabia este pământ românesc!

  Rusia reiterează prin ambasada ei la București teza conform căreia Basarabia și Bucovina de Nord au fost ocupate de românii cei răi și eliberate de rușii cei prin definiție buni. Rusia nu s-a schimbat, așa cum cred unii, rămâne în continuare marele inamic al României.

In zilele Sfintelor Sărbători ale Paștilor mai sus numita ambasadă a simțit nevoia să contexte masacrul de la Fântâna Alba din 1941 (unde au fost mitraliați de trupele rusești mii de țărani români) afirmând cu un tupeu caracteristic că de fapt țăranii români au deschis focul asupra trupelor bolșevice și că România a ocupat samavolnic Basarabia în 1918. Rușii scuipă din nou așadar oficial pe Istoria României, pe mormintele bunicilor și străbunicilor noștri care au luptat și murit pentru ca teritoriile istorice ale Neamului nostru să fie libere de cizma rusească. Din păcate până acum nicio instituție a statului român nu a luat poziție față de aberațiile lansate de ambasada rusă. Tot din păcate, există la ora actuală destui români care se declară naționaliști români dar care nutresc în același timp sentimente dubios de prietenoase față de Rusia, vechea și ”buna” noastră ”prietenă” de la răsărit. Citez în continuare două texte (din 18 și 17 aprilie) de pe pagina ambasadei ”prietenei” noastre, o țară căreia nu-i mai ajunge pământul: ”Schiţa a doua: anii 1918-1945. «Între cele două războaie mondiale»

În condiţiile în care Rusia era cuprinsă de un val revoluţionar şi de Războiul Civil, România a decis să profite de situaţie în interesul său şi, practic, a participat la intervenţia străină împotriva Rusiei Sovietice.

Documentele arată că în decembrie 1917, deja după preluarea puterii în Rusia de către bolşevici, organul de reprezentare populară Sfatul Ţării (Consiliul ţării), instituit în Basarabia, a adoptat Declaraţia prin care se proclama formarea Republicii Democrate Moldoveneşti în componenţa Rusiei: majoritatea populaţiei locale a dorit să rămână în componenţa statului sovietic.

Ulterior, Sfatul Ţării sub presiunea Bucureştiului a sprijinit intrarea trupelor române pe teritoriul Republicii Democrate Moldoveneşti. În declaraţiile sale Sfatul Ţării convingea populaţia Basarabiei de faptul că “trupele române au venit temporar, numai pentru a lupta împotriva anarhiei şi pentru a proteja căile ferate şi depozitele”. Pe teritoriul Basarabiei a fost instaurat un regim dur de ocupaţie care înăbuşea orice manifestări antiromâneşti. Amintirea acelei experienţe amare de viaţă într-un singur stat sunt vii şi astăzi în Moldova.

După cum a afirmat mai târziu ministrul român de externe Take Ionescu, “se spunea că trupele au intrat în Basarabia pentru protecţia depozitelor militare. Dar toată lumea ştie că trupele au fost trimise în Basarabia pentru a finaliza, atunci când va fi posibil şi imediat ce se va putea, actul final de unire a Basarabiei. Acesta este adevărul”.

La 13 ianuarie 1918, trupele româneşti au ocupat Chişinăul, unde a început represiunea asupra participanţilor la apărare. În aceeaşi zi, Consiliul Comisarilor Poporului (guvernul bolşevic al Rusiei) a decis să rupă relaţiile diplomatice cu România, iar Tezaurul românesc păstrat la Moscova, a fost declarat “intangibil pentru oligarhia românească”. Puterea sovietică şi-a asumat răspunderea de a-l “preda în mâinile poporului român”.

În zonele rurale puterea românească nu avea autoritate. Reflectarea acestei situaţii a reprezentat-o Cel de al III-lea Congres gubernial al ţăranilor din Basarabia, deschis la Chişinău la 18 ianuarie 1918, care s-a pronunţat împotriva intervenţiei, a condamnat acţiunile Sfatului Țării şi a apelat la reprezentanţii Antantei din Iaşi cu proteste împotriva ocupaţiei româneşti. Aflând acest lucru, comandamentul românesc a dizolvat Congresul la 22 ianuarie 1918, arestând şi împuşcând 45 din cei 116 delegaţi care s-au opus în mod activ ocupaţiei.

De la 13 ianuarie şi până la 27 martie 1918, cinci deputaţi ai Sfatului Ţării, care s-au opus aderării Basarabiei la România (Rudiev, Kataros, Prahnitsky, Panţîr şi Ciumacenko) au fost arestaţi şi executaţi după ordinul comandamentului militar românesc. Mulţi deputaţi, temându-se de o soartă similară, au fugit din ţară. Astfel, Nadejda Grinfeld, atunci când a încercat să treacă Nistrul, a fost prinsă şi împuşcată de soldaţi români.

La 27 martie 1918, la şedinţa Sfatului Ţării, s-a ridicat problema unirii Basarabiei cu România cu drept de autonomie (fără să fi avut loc vreun referendum naţional). Clădirea în care avea loc adunarea a fost înconjurată de trupele române cu mitraliere, în sală erau prezente autorităţile militare româneşti. Votul, în ciuda protestelor multor deputaţi, a fost deschis şi nu secret. Mai mulţi deputaţi au protestat împotriva faptului că o astfel de problemă importantă, precum unirea, nu se decide printr-un referendum naţional, însă opinia lor nu a fost luată în considerare. Ca urmare, majoritatea membrilor Sfatului Ţării (86) au votat pentru unirea cu România, 3 au votat împotrivă, 36 s-au abţinut. Aşadar, 86 de persoane au decis ca Basarabia să se unească cu România, însă cu o serie de condiţii prevăzute în Actul respectiv (statutul de autonomie, revendicarea reformei administrative şi agrare, reprezentarea în parlament etc.). Cea mai mare parte a populaţiei Basarabiei – ţărănimea – s-a opus unirii pentru că asemenea pas nu promitea nimic bun.

De curând Parlamentul României a adoptat hotărârea de a marca data de 27 martie ca sărbătoare naţională – Ziua Unirii cu Basarabia, fapt care a provocat reacţii neunivoce în Republica Moldova. În realitate, evenimentele s-au desfăşurat în felul următor.

În scopul realizării unei uniuni definitive şi necondiţionate a Basarabiei cu România, fără orice condiţii de autonomie, Bucureştiul a organizat o nouă convocare a Sfatului Ţării la 25-26 noiembrie 1918. În cadrul reuniunii, în lipsa unui cvorum, cu un total de 36 de voturi din numărul iniţial de 150, a fost adoptată decizia privind unirea. La scurt timp după această decizie, “Sfatul Ţării” şi-a încetat existenţa.

Exact acestea sunt evenimentele prezentate în manualele şcolare româneşti ca fiind „un act adoptat în unanimitate şi de bunăvoie cu privire la unirea necondiţionată” a Basarabiei cu România, care anula toate condiţiile Actului din 27 martie 1918.

Anexarea Basarabiei de către România şi politica ulterioară a Bucureştiului au stârnit un val de proteste în rândul populaţiei locale care s-au transformat în mari revolte: Hotin, Bender (1919) şi Tatarbunar (1924). Toate acestea au fost suprimate cu brutalitate de către trupele româneşti.

În final, în cei 22 de viața în componența Regatului României Basarabia a ocupat primul loc în Europa în ceea ce priveşte mortalitatea populaţiei, peste 500 de mii de oameni au părăsit-o. Numărul de locuitori ai Chişinăului a scăzut de câteva ori.

La începutul anilor 1920, un număr de imigranţi din Basarabia (Mihail Frunze, şeful Statului Major General al Armatei Roşii, Grigori Kotovski, legendarul comandant de brigadă din timpul Războiului Civil, şi alţii) au ocupat o poziţie importantă în Uniunea Sovietică. Cu sprijinul lor, prin decizia din 1924 a Comitetului Executiv Central al Republicii Socialiste Ucrainene, pe teritoriul şi în componenţa URSS a fost creată la început Regiunea Autonomă Moldovenească, iar după aceea Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM). În rândul conducerii sovietice au existat şi adversari ai acestei soluţii (de exemplu, Comisarul Poporului pentru Afaceri Externe Georgi Cicerin).

Cu toate acestea, în prima jumătate a anilor 1930, complicarea situaţiei din Europa, după venirea naţional-socialiştilor, în frunte cu Adolf Hitler la putere în Germania, a impus ca diplomaţia românească să-şi reconsidere situaţia, conştientizând necesitatea de a normaliza relaţiile cu URSS. Un susţinător puternic al înfăptuirii principiilor de securitate colectivă şi al includerii în acest sistem a Uniunii Sovietice a fost Nicolae Titulescu, ministrul afacerilor externe al României. În anul 1933, în numele Guvernului român el a semnat Convenţia de la Londra cu privire la definirea agresiunii, iar în 1934, cu participarea sa activă, au fost stabilite relaţii diplomatice între Moscova şi Bucureşti.

După aceea, ca un gest de bunăvoinţă în 1935 au fost returnate în România arhivele aduse în Rusia în 1916-1917 (împreună cu rezerva de aur). Nicolae Titulescu a salutat încheierea în 1935 a Tratatului de asistenţă mutuală dintre URSS şi Franţa; în 1936, a sprijinit poziţia sovietică la conferinţa de la Montreux privind regimul Strâmtorilor Mării Negre. Tot acolo, pe 21 iulie a avut loc întâlnirea lui Nicolae Titulescu cu Maxim Litvinov, Comisar al poporului pentru Afacerile Externe al URSS, care s-a finalizat cu convenirea proiectului pactului de asistenţă mutuală care urma să fie semnat în luna septembrie a aceluiaşi an. Însă demisia neaşteptată a şefului diplomației române, în august 1936, a împiedicat încheierea acestui acord care teoretic ar fi putut fi unul dintre paşii pe calea prevenirii Celui de-al Doilea Război Mondial.

Între timp, Marea Britanie și Franţa, încercând să direcţioneze Germania lui Hitler către Răsărit, împotriva U.R.S.S., au semnat cu Hitler la 30 septembrie 1938 Acordul de la Munchen, în conformitate cu care Cehoslovacia era obligată să predea Germaniei Regiunea Sudetă. Astfel, aceste ţări practic i-au dezlegat mâinile lui Hitler pentru ca să ocupe în continuare alte teritorii, dirijând agresiunea acestuia împotriva Rusiei Sovietice.

În anii 1938-1940 trupele hitleriste au anexat Austria, au divizat Cehoslovacia, au ocupat Polonia 1 , au trecut în marş triumfal pe sub Arcul de Triumf din Paris, ocupând jumătate din Franţa.

Rusia nu a acceptat niciodată anexarea Basarabiei de către Bucureşti. În martie 1918, în conformitate cu acordul încheiat cu R.S.F.S.R., România s-a angajat să-şi retragă trupele de pe teritoriul Republicii Populare Moldoveneşti, dar deja în aprilie 1918, profitând de situaţia Războiului Civil rus, a încălcat clauzele acestui Acord. U.R.S.S. a reuşit să o recupereze abia peste două decenii atunci când pe 28 iunie 1940, la cererea conducerii sovietice, trupele românești au părăsit în grabă pământul Basarabiei, lăsându-şi acolo chiar şi o parte din armamentul care însă a fost trimis de către URSS înapoi, în România.

Basarabia a devenit parte a Uniunii Sovietice în perioada în care „marele război“ din Europa, continuarea agresiunii hitleriste către Est au devenit aproape inevitabile. Pe acest teritoriu, cu includerea a o serie de raioane ale fostei RASSM, a fost proclamată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM), iar sudul Basarabiei și Bucovina de Nord au fost incluse în componența Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Acestui teritoriu i-a fost destinat să devină participantul şi obiectul tuturor acelor procese dificile şi al evenimentelor adesea tragice care au apărut în societatea sovietică de dinainte de război (“represiunile lui Stalin”, deportările, procesele împotriva “duşmanilor poporului“ etc.).

Suntem nevoiți să constatăm cu regret că în anii după război unii cercetători și oameni politici preconcepuți s-au apucat de politizarea excesivă a acestei teme, umflând impetuos amploarea “crimelor regimului stalinist” şi numărul de victime, ceea ce nu găsește confirmarea în documentele de arhivă.

Marea Britanie şi Franţa au sabotat de fapt negocierile tripartite cu Uniunea Sovietică care au avut loc la Moscova, în vara anului 1939, cu privire la încheierea unui pact de asistenţă mutuală în faţa expansiunii naziste. Acest lucru l-a determinat pe Iosif Stalin să facă o cotitură bruscă în politică externă şi să semneze un pact de neagresiune cu Germania, la care a existat şi o anexă secretă (aşa-numitul Pact Molotov-Ribbentrop). În conformitate cu aceste înţelegeri, Adolf Hitler, pretinzând resursele din România a renunţat la pretenţiile asupra Basarabiei. Ca urmare a agresiunii germane din 22 iunie 1941 împotriva URSS, Pactul din 23 august 1939 şi-a pierdut valabilitatea.

În politica sa externă, regimul dictatorial pro-fascist al lui Ion Antonescu, venit la putere în România în septembrie 1940, a căutat să ţină pasul cu Germania nazistă. La Bucureşti, se propovăduia ideologia “României Mari”, care pretindea nu numai Basarabia, ci şi Bucovina, şi teritoriul de dincolo de Nistru. După 22 iunie 1941 când mareşalul Ion Antonescu a dat comanda trupelor românești să se alăture agresiunii Germaniei hitleriste împotriva Uniunii Sovietice, Basarabia a fost din nou ocupată de către trupele românești. Totuşi, lucrurile nu s-au oprit aici. Armata română a invadat adânc teritoriul sovietic, a ocupat Transnistria, Odessa şi alte câteva zone ale Ucrainei Sovietice, ajungând până la Stalingrad şi Caucaz. Regimul român de ocupaţie, potrivit declaraţiilor multor martori oculari, s-a remarcat nu numai prin cruzimea în spiritul ideologiei naziste de superioritate rasială (“Holocaustul” etc.), dar, de asemenea, prin jefuirea masivă şi trimiterea în România a oricărui bun de valoare.

La intrarea în războiul împotriva Uniunii Sovietice România a dat mult mai multe divizii decât i s-a cerut de către comandamentul german, şi cele mai multe dintre toţi aliaţii Germaniei hitleriste. Astfel, la 1 august 1942, pe teritoriile sovietice ocupate în Moldova, Ucraina, Crimeea, în regiunea Kuban, Caucaz, în luptele de la Stalingrad au fost 32 de mari unităţi militare românești, cu un efectiv total de peste 670 mii de oameni. În total, în luptele cu trupele sovietice, potrivit diverselor estimări, România a pierdut peste 475 mii de persoane.

Este important de remarcat faptul că în Armata Roşie au luptat împotriva fascismului 391 mii de basarabeni (din care peste 80 mii au mers pe front ca voluntari), iar în Armata Română – doar 28 mii mobilizaţi cu forţa şi nici un singur voluntar. Mai mult decât atât, din cei 28 mii, jumătate au trecut cu arma în mână de partea Armatei Roşii.

În contextul desfăşurării cu succes în august 1944, de către trupele sovietice, a operaţiunii de ofensivă Iaşi-Chişinău, la Moscova, au salutat lovitura de stat din România, de la 23 august 1944, realizată de regele Mihai, şi aderarea ţării la coaliţia antihitleristă. Aceasta acţiune a monarhului român a fost apreciată corespunzător de conducerea sovietică: a fost decorat cu cel mai înalt ordin militar sovietic, Ordinul “Victoria”, care s-a acordat numai la cinci străini.

În etapa finală a războiului trupele sovietice şi române au devenit aliate în coaliţia antihitleristă. În luptele pentru eliberarea Europei România a pierdut aproximativ 170 mii de soldaţi şi ofiţeri. Semnarea armistiţiului cu URSS la 12 septembrie 1944 și trecerea în faza finală a războiului de partea forțelor antihitleriste au făcut posibil ca România să intre în componenţa statelor din coaliţia, iar ulterior să devină membru cu drepturi depline al ONU.
Deja în cadrul întrevederii cu delegaţia română la Moscova, la cumpăna dintre anii 1944-1945, mareşalul Iosif Stalin a declarat că „de acum încolo Transilvania va fi pentru totdeauna românească“.

În conformitate cu hotărârile conferinţelor de la Ialta şi Potsdam ale aliaţilor, teritoriul Transilvaniei a fost transferat României. Potrivit martorilor oculari, ultimul cuvânt în această chestiune a aparţinut conducerii URSS.

Pe teritoriul Basarabiei şi al unei părţi din fosta RASSM (Transnistria), existentă înainte de Cel de-al Doilea Război Mondial a fost reînfiinţată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească – una dintre cele 15 republici unionale cu drepturi egale din componenţa URSS.

1. La 17 septembrie 1939 când guvernul polonez a fugit din Varșovia în România trupele sovietice au fost introduse în regiunile vestice ale Belarusului și Ucrainei aproximativ pe bine cunoscuta “Linie Curzon” adoptată încă din 1919 de Antanta ca frontieră de est a Poloniei.

2. La 24 decembrie 1989, organul puterii supreme al URSS, Congresul Deputaţilor Poporului, a condamnat semnarea înţelegerilor secrete cu Germania de la 23.08.1939 şi a recunoscut că protocoalele «nu sunt valabile din punct de vedere juridic, fiind nule din momentul semnării”
text nr.2:

” În contextul publicării în presa română și Internet a materialelor despre evenimentele tragice în aprilie 1941 la Fântâna Albă și așa-zisul “masacru la Fântâna Albă” propunem spre atenția cititorilor traducerea în limba română a fragmentelor de cheie din articolul lui Nicolai Rubanets, specialist independent ucrainean în istorie locală, care a apărut pe site-ul Asociației de comunități etnice din Bucovina de Nord. Lucrarea este bazată pe documentele de arhivă originale în contrast cu multe alte materiale mai sus menționate.

Publicăm fragmentele din aceste cercetări:
“Despre evenimentele tragice care au avut loc pe 1 aprilie 1941 în poiana Varnița, aproape de satul Fântâna Albă din raionul Glâbocski din regiunea Cernăuți. Atunci grănicerii sovietici au deschis focul asupra coloanei, a oamenilor care încercau să treacă din URSS în România.

Informația despre acest eveniment a fost suprimată pentru un timp lung, și numai după ce Ucraina a primit independență evenimentul a început să fie discutat deschis, au început să scrie despre el, s-au lansat cercetările. Fiecare an în locul tragediei se țin parastase-recvieme la care participă atât reprezentanții societății civile, cât și a autorităților, despre acest eveniment s-a scris, dar multe au rămas încă în afara cercetărilor.

Pe parcursul ultimilor doi ani autorul a studiat o serie de dosare de arhivă legate de acest eveniment, care se păstrează în instituțiile de stat din regiunea Cernăuți. Au fost de asemenea examinate materialele edițiilor periodice și publicațiile cercetătorilor, a fost efectuat sondajul unui număr de persoane care au fost martirii acelor evenimente.

Pe baza celor cercetate se pot reconstitui circumstanțele tragediei. Deci, pe 1 aprilie 1941 zeci de oameni din satele raionului Glibotski și parțial din raionul Storojinetski au început să sosească la Glubocaia. Spre amiază în centrul din Glubokaia s-au strâns peste două mii de oameni. Oamenii cereau de la autorități permisiune pentru trecerea frontierei. Din însemnările în jurnalul unuia dintre organizatorii trecerii, M. Gușul, aflăm că procurorul raionului a ieșit la mulțime și a explicat că ei sunt cetățenii URSS, posedă case, gospodării, așadar nimeni nu o să le permită să treacă frontiera de stat. Atunci oamenii au început să lepede îmbrăcămintea de pe ei, strigând: “atunci o să vă lăsăm și îmbrăcămintea, nu numia gospodăriile și vitele”. După asta în coloană mare mulțimea a pornit spre frontieră. În drum grănicerii au încercat de câteva ori să-i oprească pe oameni, explicându-le că nimeni nu o să le dea voie să treacă de frontiera de stat. Încă odată oamenii au fost opriți de grăniceri în poiana Varnița. După atenționare orală s-a tras focuri de avertizare, prima dată în sus, a doua oară spre prapuri și cruci, pe care le duceau în rândurile din față ale coloanei. Dar asta nu a oprit mulțimea. Din ea au răsunat focuri de armă în direcția militarilor. Atunci grănicerii au deschis focul spre mulțime… Din nefericire, cifra precisă a victimelor nu a fost stabilită, unii cercetători, totuși, arată că atunci au fost uciși în jur de 50 de oameni, și mulți au fost răniți.

Ce anume a provocat asemenea acțiuni? Cercetătorul evenimentelor din 1941 Petr Kirstiuk în eseul său documentar “Freamătă brazii deasupra crucilor” a remarcat corect că “a fost posibil să fie strânși câteva mii de oameni la o oră și zi precis definită, mai ales primăvara, numai planificând acțiunea cu precizie”. Din materialele de arhivă aflăm că această acțiune de masă de a traversa frontiera a fost inițiată de serviciul de informații românesc de atunci…

Martorii acelor evenimente au atras justă atenție către faptul că în coloana care pe 1 aprilie 1941 încerca să treacă frontiera erau mulți tineri. Aceasta este confirmat și de materialele de arhivă. Deși în coloană erau femei cu copii și vârstnici, analiza materialelor existente arată că aproape 70 % din coloana erau persoane de sex masculin cu vârsta cuprinsă între 20-25 și până la 40 de ani, mulți dintre care și-au lăsat acasă soțiile lor tinere, copiii mici, părinții, frații și surorile. Marea majoritate a acestor oameni la timpul lor au efectuat serviciul militar în cadrul armatei române. Astfel este evident că în cazul în care ar fi început un război, nu era deloc necesar să-i instige cineva pe acești oameni să lupte, ei în mod automat ar fi devenit “avangarda” armatei române”.

De textul întreg în limba rusă se poate lua cunoștința la sursă: aici

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook