Istoria făcută de Ţăran
În cărţile lui Lucian Boia şi altor falsificatori ai istoriei de pe aceeaşi linie se merge pe ideea că oraşul a fost totul; se prezintă mahalagii, cu relele şi bunele lor, drept „prototipuri româneşti”, se prezintă realizările şi neîmplinirile orăşeneşti ca paradigmatice pentru Români şi ţările lor. Asta cu toate că se recunosc două fapte ce schimbă radical viziunea:
1. Până în 1900 peste 90% din populaţia românească din Muntenia şi Moldova (dar şi din alte părţi!) trăia în afara oraşelor;
2. Până după 1900 o foarte mare parte a populaţiei oraşelor – adesea majoritatea acestei populaţii – era străină (alogenă, venetică, venită din afară, alegeţi dvs. termenul).
Se prezintă, de fapt, de către asemenea constructori ai unei mitologii neo-marxiste, zişi „demitizanţi”, o imagine total propagandistică, bazată categoric pe fapte, dar care sunt atribuite mincinos:
– toate relele mahalaleor ne-româneşti sau doar semi-româneşti (fie că sunt mahalale dominate de Greci, Turci, Evrei, Ţigani, Ruteni, Ruşi, Secui sau oricare alţii) sunt exacerbate şi atribuite Românilor.
– toate realizările orăşeneşti, din orice domeniu, sunt exacerbate şi atribuite străinilor.
Procedeul este simplu şi eficient!
Ţăranii – adică oamenii Ţării – mai apar doar pentru a fi criticată „înapoierea societăţii româneşti” care, spre jalea doctrinei marxist-leniniste, are prea puţin proletariat. Sau pentru a fi acuzaţi ei de toate relele mahalalelor…
O descriere a „mahalalelor româneşti” o găsim la Nicolae Steinhardt, de etnie Evreu, de suflet Român. Doar că aceasta este admirativă. Isteţimea Românului de aici, bunul simţ, legătura lui vie cu pământul şi Ţara, cu Străbunii şi tradiţia românească, ospitalitatea lui, voia bună, dragostea faţă de copii, hazul, bucuria – sunt doar câteva din cele pe care Nicolae Steinhardt le găseşte vrednice de laudă în multe din scrierile sale.
Scrieri „de sertar”, adică alcătuite pe ascuns, în plin comunism – şi repetat distruse de securişti -, fără nădejde de publicare, deci cu atât mai sincere, lipsite de orice motivaţie pecuniară, politică, socială etc.
Desigur, mulţi văd în viaţa ţăranului român o inerţie, pasivitate, resemnare – care în fapt le aparţine, le este în mod real şi radical proprie, aşa că o atribuie celorlalţi.
Este de observat că au iubit şi respectat ţăranul român tocmai oamenii activi ai istorie noastre, oamenii care într-adevăr au încercat să zguduie veacul sau să zidească „ceva” împotriva nesfârşitelor furtuni – de la Iancu Jianu, Tudor Vladimirescu sau Corneliu Zelea Codreanu şi până la Iustin Capră, Petre Ţuţea ori Simeon Mehedinţi. Aceştia, chiar dacă au văzut lipsurile, racilele, chiar patimile ce se răspândeau în popor au văzut şi calităţile, talanţii, meritele, virtuţile acestuia. Au văzut şi ţăranul model din punctul de vedere al culturii populare, şi ţăranul „de râs” (de batjocură) al aceleiaşi culturi; înţelegând astfel real sistemul de valori al ţăranului român.
Desigur, aşa cum am spus şi altădată, astăzi Republica România este dominată de Românofoni. Şi la ţară, şi la oraş Românii sunt o minoritate. Tocmai de aceea restabilirea valorilor este esenţială, este singura cale spre supravieţuire.
Cei care pretind că ţăranul român a fost o figură istorică inertă, la dispoziţia clasei politice, sunt oameni care, voit sau nu, ignoră realităţile istorice. Ca să dăm un exemplu de numai 50 de ani şi doar din Muntenia şi Moldova, notăm: 1866, 1880, 1881, 1907. Sunt, toţi aceştia, ani în care dezarmatul ţăran român s-a ridicat la luptă cu sistemul.
Mai aprope de noi este Pungeşti 2014, când aceeaşi dezarmaţi ţărani români au înfruntat trupele de represiune ale politicienilor corupţi şi mafiei corporatiste.
Disproporţia de forţe a fost totdeauna uriaşă, rănile produse de represiunile „iubitorilor politicieni” – îi va judeca Dumnezeu pe toţi vinovaţii! – cumplite. Dar cum pot înţelege aceste lucruri cei care niciodată nu au luat parte la asemenea mişcări, cei pentru care istoria este alcătuită din filme propagandistice şi „analize” goale făcute de oameni sterpi?
Între 1866, când ţăranii români se răscoală să-l apere pe Alexandru Ioan Cuza – care le face cu mâna din mers – şi 1907, când ţăranii români se răscoală să-şi apere pământul muncit şi înstrăinat, „inerţii” au dat României mii şi mii, de fapt zeci şi zeci de mii de eroi. Cei care s-au dus voluntari în Războiul de Independenţă constituie alt capitol de istorie ţărănească. Unul niciodată înfăţişat cum se cuvine în manuale, niciodată înţeles pe deplin.
Mai trist este că mulţi nu înţeleg faptul că şi în 1859, şi în Războiul de Independenţă, şi în 1917-1918 au fost clipe în care ţăranul român, ostaşii români, ţăranii „proşti”, AU AVUT DE ALES, AU AVUT PUTEREA. Sacrificând orice dorinţă de răzbunare, orice interes personal pentru acest bine. Aşa au făcut în 1859, aşa au făcut în 1877-1878, aşa au făcut în 1916-1919.
Atunci când bolşevicii au vrut să facă revoluţie în Moldova, în plin război, să înlăture Regele, îndemnându-i pe ţăranii români să răzbune durerile din 1907 şi ale unui lung şir de suferinţe şi nedreptăţi, ţăranii români au avut puterea. Şi au hotărât istoria, nu doar a Ţării, ci chiar a lumii. Dacă în 1917 biruia la Iaşi Revoluţia Bolşevică, nu ar mai fi fost stavilă în extinderea U.R.S.S. până în Bavaria (a se vedea şi eseul despre Revoluţia Bolşevică din Ungaria). Istoria Europei şi a lumii s-ar fi scris altfel; şi nu în bine.
De ce au respins ţăranii români chemarea la revoluţie, răzbunare, luarea puterii?
Să ne aducem aminte că aceştia NU erau nişte oarecare, erau eroii care dăduseră măsura vitejiei lor din ofensiva din Ardeal până în bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz…
Dar pentru ei Ţara şi Neamul au fost mai presus de suferinţele şi durerile lor, mai presus de răutăţile vieţii, mai presus de satisfacţiile meschine de care au jubilat atâţia alţii. Şi în loc să se alăture revoluţionarilor bolşevici, le-au pus baioneta în piept şi i-au trimis în ţara lor.
Da, când pui toate acestea la un lor şi vezi o asemenea purtare, un asemenea eroism, pare ireal.
Dar pare ireal pentru că este gigantică deosebirea dintre statura sufletească şi morală a acestor ţărani români prin comparaţie cu mahalalele neromâneşti şi mizere din care se trage societatea românească de astăzi.
Avem Români şi avem Românofoni. Şi alegem ceea ce suntem.
Între timp, nu pot decât să-mi plec genunchiul în faţa Istoriei făcută de ţăranul român, cu mii şi mii de ani lumină mai înaltă decât bâiguielile intelectualiste românofone.
Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook