Pagini de cultură şi istorie românească. Puţin despre mursă ori mied, vinul din miere
Pentru că am amintit puţin despre istoria veche a vinului şi mai ales despre cea a vinului în Dacia, la care am adăugat unele rânduri despre sicheră sau cidru, adică vinul de fructe, este firesc să amintim şi de o altă băutură străveche. Mursa, cunoscută şi sub numele de mied (sau franţuzescul hidromel), este ceea ce se mai numea şi vin de miere (ori vin din miere). Uneori se confundă şi cu străvechiul mulsum, care era de fapt vin în care se punea multă miere, simplă ori împreună cu felurite aromate.
Deşi cuvintele par sinonime perfecte, în fapt nu sunt chiar aşa.
În trecut, prin mursă (latin) se înţelegeau, fie, regional, felurite musturi, sucuri ori chiar seve (dulci, precum cea de arţar sau viţă de vie), fie, mai general, băuturile slab alcoolice făcute cu miere, dar şi cu lapte ori suc de fructe (acel amestec dintre cidru şi mied pe care l-am amintit când am vorbit despre sicheră sau cidru). Spre deosebire, la Români prin mied se înţelegea o băutură făcută exclusiv din miere, chiar dacă după facere se adăugau unele plante sau fructe (ori chiar sucuri de fructe) pentru aromatizare sau cu rosturi medicale. Cu timpul înţelesurile s-au amestecat, ceea ce a dus la retragerea din vorbire a cuvântului mursă, rămas mai mult ca regionalism acolo unde avea înţelesurile secundare (de must/suc ori sevă).
Deşi se presupune pentru cuvântul mied o origine („poate”) vechi-slavă, socotim că este nesjustificată o asemenea ipoteză, câtă vreme rădăcina indo-europeană med(i)u corespunde perfect cu forma veche românească miedu şi venirea ei pe filieră traco-iliră – confirmată indirect şi de balticul midus (mied) – este mult mai logică.
Mursa ori miedul este o băutură foarte importantă pentru cultura veche românească, pe mai multe planuri.
Pe de-o parte, a fost o băutură făcută şi băută încă din îndepărtata Antichitate. Dacă în China mursa este atestată în izvoare arheologice vechi de peste 9.000 de ani (din jurul anului 7.000 î.Chr.), în Europa cele mai vechi atestări arheologice ale miedului sunt de „numai” cca. 4.500-5.000 de ani (mai vechi, totuşi, cu cel puţin 3.000 de ani decât menţiunile indiene din Rig-Veda). Este limpede, prin urmare, că aducerea acestei băuturi în Europa s-a făcut pe un traseu nordic ce corespunde migraţiilor indo-europene înspre Apus. Ipoteza contactelor între populaţiile care au dat naştere valurilor Kurgan şi China este susţinută de mai multe surse. Dar, pe de altă parte, nu ar fi uimitoare nici descoperirea în timp a unor dovezi care să ateste – ca şi în cazul vinului – o origine inţială în Caucaz ori în zona Mării Caspice.
Fie într-un fel, fie într-altul, miedul există în Europa în vremea în care se formează, din amestecul ultimului val Kurgan cu populaţiile anterioare, nucleele proto-celtice, proto-germanice, proto-tracice etc. Ca urmare, toţi Europenii mileniilor II-I î.Chr. vor cunoaşte această băutură, ea fiind comună într-un spaţiu extrem de larg, de la Romani, Greci sau Cartaginezi în sud până la populaţiile nordice.
Pe de altă parte, miedul sau mursa este o băutură foarte importantă pentru două feluri de Români, unul prea puţin cunoscut şi preţuit astăzi, iar celălalt aproape cu totul uitat: stupariisau albinarii şi, respectiv, tămăduitorii.
Pentru aceştia din urmă, băutura numită mied sau mursa era atât un leac în sine, cât şi punctul de plecare în făurirea altor leacuri, dar şi un mijloc de a da leacuri neplăcute într-un mod plăcut. Dacă pentru copii laptele cu miere era „acoperirea” sau „răsplata” pentru leacurile amare, adulţii erau mai uşor de convins cu ajutorul vinului din miere, dulce şi întăritor. Totodată, formele de mied şi amestecurile între acesta şi anumite feluri de miere – de la cea de mană la cea de tei -, de polen etc. aveau rostul lor în lucrarea de tămăduire.
Un loc deosebit îl avea miedul pentru stupari, numiţi adesea şi albinari; denumire îndreptăţită de asemenea, pentru că întotdeauna aceşti oameni s-au concentrat fundamental pe creşterea albinelor, stupii de bondari cu mierea lor dulce-amăruie şi ceara lor specifică (socotite cândva excepţionale pentru bolile ficatului) fiind rari şi îngrijiţi doar de cei mai iscusiţi stupari.
Dacă oamenii obişnuiţi făceau „în casă” mursa, folosind un amestec de miere, apă şi suc de fructe (must) ori lapte, stuparii erau făuritorii celui mai curat mied, făcut numai din miere, ceară, propolis şi polen („crud”). Dacă adăugau sau nu la acesta unele plante de leac sau fructe (cu acelaşi rost, terapeutic), era altceva. Stuparii, despre care am mai amintit într-una din amintirile despre Românii Călători, au fost oameni nu doar apropiaţi de tămăduitori, ci adesea ei înşişi tămăduitori, având o cunoaştere foarte adâncă a răşinilor, ierburilor, sevelor, florilor, poamelor, pământurilor etc., o linişte şi răbdare ce îi făcea foarte puternici în rugăciune şi foarte potriviţi pentru îngrijirea celor bolnavi etc. Este şi mai de înţeles acest lucru dacă adăugăm faptul că însăşi creşterea albinelor – şi cu atât mai mult şi a bondarilor – cerea foarte multă curăţenie şi curăţie, aceste făpturi având un miros foarte sensibil. De asemenea, aveau bolile lor, pe care albinarii erau nevoiţi să ştie să le îngrijească. Animalele crescute de stupari erau puţine şi alese dintre cele mai curate, ascultătoare şi răbdătoare. Buna rânduială a tuturor lucrurilor era de mare însemnătate pentru ei, mai ales că aveau adesea de călătorit cu familiile de albine (şi bondari, unii), care aveau nevoie de o mare grijă. Ca urmare a tuturor acestor fapte – şi a altora pe care le lăsăm deoparte – stuparii erau meşteri neîntrecuţi în făurirea miedului propriu-zis.
Spre desebire de mursă şi miedul de casă, miedul făcut de stupari avea întotdeauna o tărie de 10-12°, unele forme putând să aibă însă, la nevoie, şi 20° sau chiar mai mult. Mursa şi miedul„de casă” variau de la o familie la alta, unii preferând forme foarte dulci, cu o cifră alcoolică scăzută, de 3-4°, alţii unele de tăria berii (5-7°), alţii unele mai tari, alţii chiar forme de mursă cu gust demi-sec (în facerea acestora musturile aveau un rol însemnat). Desigur, în vreme ce stuparii ţineau seama şi de calităţile tămăduitoare ale mierii, pentru cei mai mulţi gospodari obişnuiţi aroma dorită era cea urmărită; mai ales că, orice alte calităţi ar fi avut, miedul, ca şi sichera (cidrul), era o băutură foarte sănătoasă, un amestec de enzime, vitamine, săruri minerale, glucide sănătoase etc. ce ajuta enorm de mult la rezistenţă în faţa bolilor, creştere armonioasă, dezvoltarea unui organism puternic etc.
Facerea miedului poate să pară simplă, dar are o serie de subtilităţi pe care le pot stăpâni doar cei care lucrează multă vreme în acest domeniu. Un amestec de apă şi căpăceală, sau de apă şi miere cu ceară este punctul de plecare, la care se adaugă miere şi polen crud (pentru fermentare). În anumite faze ale procesului, bine alese, pot fi adăugate flori (de tei, de soc, de salcâm etc.), ori alte plante (busuioc, cimbrişor, mentă etc.), adăugând proprietăţi medicinale şi aromă (sau întărindu-le pe cele ale mierii de tei, de soc, de salcâm etc.). În trecut se mai foloseau uneori şi răşini (sau tămâie), ori sevă, dar astăzi foarte puţini mai sunt cei care le întrebuinţează.
Astăzi se pot folosi şi drojdii cumpărate („drojdie de vin„), spre a stimula şi controla fermentaţia amestecului de miere şi apă. Obţinerea unui mied cu o concentraţie alcoolică între 3-4° şi 12-14° este relativ uşoară. Peste 14° numai specialiştii sau marii pasionaţi pot merge, pentru că fermenţii sau drojdiile care transformă zaharurile în alcool nu supravieţuiesc peste această concentraţie decât în condiţii speciale. Facere mursei este puţin mai complexă, pentru că include sichera sau, după preferinţă, felurite seve şi sucuri de fructe. Cea mai folosită sevă este astăzi seva de arţar, care este amestecată cu mierea şi apa. Cele mai răspândite fomre de mursă au fost la noi cele în care mierea era amestecată întâi cu must, fie de struguri, fie de cireşte, vişine, mere sau pere, zmeură, mure, fragi etc., doar după aceea adăugându-se (ceva) apă ca să subţieze amestecul – dacă mai era nevoie – până la grosimea dorită.
Este uşor de văzut că mursa este o băutură aflată undeva la mijloc între mied şi sicheră (cidru). Nu vom stărui aici asupra nenumăratelor reţete şi variante de reţete de mied sau mursă, nici asupra mursei de lapte, o băutură străveche, moştenită aproape sigur de la Străbunii Scito-Sarmaţi (poate vom reveni asupra ei cândva).
Vom aminti doar că miedul şi mursa – la multe popoare unite sub un singur nume – au fost folosite şi preţuite şi de Celţi, şi de Traco-Iliri (inclusiv de către Daci), şi de Scito-Sarmaţi, Romani, Germanici, Vikingi/Varegi şi mulţi alţii. Chiar şi la Mayaşi este atestat miedul, ceea ce face probabilă descoperirea lui independentă de către oamenii din mai multe locuri. În unele mitologii miedul are parte de o cinste foarte mare, fiind socotit „băutură a zeilor şi eroilor”. Uneori era băut doar în vase din argint sau aur, atât pentru a fi respectat, cât şi pentru că se credea că aceste metale nobile sporesc puterile întăritoare şi vindecătoare ale băuturii.
Alături de beneficiile aduse de mied şi mursă amintite mai sus, trebuie spus că un consum moderat regulat (aproximativ o ceaşcă la două-trei zile) constituie un anti-depresiv extrem de eficient. Nu, nu este vorba despre alcoolul din aceste băuturi – poate să fie şi 3%, efectul anti-depresiv tot se păstrează – ci despre enzimele, glucidele, vitaminele şi mineralele ce energizează organismul şi dau un tonus puternic, născând optimismul şi înlăturând deprimarea. Tot din această pricină combate foarte bine anemia şi avitaminoza. Există însă – dincolo de obişnuita primejdie a abuzului de băuturi alcoolice – şi o primejdie mai deosebită: în cantităţi mai mari (gen o cană pe zi) devine, atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, un afrodisiac relativ discret dar eficient. Era folosit în trecut mai ales de către familiile ce nu aveau copii, deoarece combătea şi infertilitatea cauzată de anumite avitaminoze ori de lipsa unor enzime.
Dintre miile de reţete – de la cele simple, doar cu miere (cu sau fără drojdii) şi până la cele cu struguri sau alte fructe – există numeroase alegeri atât pentru producere cât şi pentru consum. Revenim cu obişnuitul avertisment împotriva abuzului care poate duce la alcoolism şi alte probleme, subliniind faptul că cei care suferă de alcoolism trebuie să se ferească de orice băutură alcoolică. Pentru cei care au fericirea de a nu suferi de această boală, miedul şi mursa pot constitui o sursă de sănătate şi un mijloc de înfrumuseţare a vieţii.
Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook