Pagini de cultură şi civilizaţie românească. Din înţelepciunea României Străvechi (I). Principii (I)
România a avut o cultură, 1848 a rupt-o.
Mircea Vulcănescu
De multe ori nu înţeleg cei de astăzi cât de departe sunt de Românii din trecut. Ruptura între cum erau Străbunii şi cum sunt cetăţenii Republicii România este uriaşă; dar puţini îşi dau seama de asta cu adevărat. Bineînţeles, există o uriaşă propagandă ce ne desparte nu doar de moştenirea străbună, ci chiar şi de dorinţa de a o cunoaşte. Şi de aici izvorăşte o nesfârşită neînţelegere a Istoriei Românilor.
Aşa se face că Sfântul Ştefan cel Mare este crezut de mulţi a fi fost un mare afemeiat – de parcă 42 de războaie, o ţară înconjurată de neprieteni şi duşmani, preluată după aproape un sfert de secol de război civil şi transformată într-un model de cultură şi civilizaţie „se rezolvă” de la sine, în vreme ce domnitorul stă să se distreze.
Aşa se face că (Sfântul) Mihai Viteazul este crezut de mulţi a fi fost un fel de aventurier – deşi a refuzat coroana Poloniei şi posibilităţile de retragere pe bogatele domenii nobiliare din Apus ce i s-au oferit, alegând să stea şi să lupte până la moarte într-o parte a lumii plină de cele mai teribile ameninţări.
Aşa se face că Ţăranul Român de altădată, adică omul Ţării – plugar, păstor, vânător, pescar, meşteşugar, stupar, negustor etc. – a ajuns să fie privit de mulţi din cei de azi drept slab, prost şi înapoiat, de parcă uluitoarea împotrivire în faţa Islamului a Ţărilor Române, sutele de monumentale biserici şi mânăstiri, minunile de pictură şi sculptură şi toate celelalte realizări româneşti s-au făcut în străinătate şi au fost transplantate aici de extratereştri.
Aşa se face că Biserica, Maica Neamului Românesc, a ajuns să fie dispreţuită şi acuzată pentru ceea ce a făcut şi face rău clasa politică, deşi această clasă politică nu mai ţine de Ortodoxie de peste 300 de ani, cu rezultatele care se văd.
Ca să putem vedea măcar ceva din ceea ce au fost – prin gândire, trăire, cuvânt – Românii de altădată, ca să putem face o comparaţie cu ceea ce avem astăzi, trebuie să cunoaştem principiile Culturii Vechi Româneşti.
Din proverbe, zicători, balade, legende, snoave etc., am ales – şi, nădăjduiesc eu, voi mai alege – câteva din principiile esenţiale pentru Legea Românească. Acea Lege după care se călăuzeau cândva Românii de pretutindeni, din Sinai ori Insula Candia (Creta) până departe în nord, dincolo de Carpaţi, către ţărmurile Mării Baltice, din Alpii în care fraţii noştri Romanşi (Retroromani) încă vieţuiesc, până la ţărmurile Mării Caspice şi chiar dincolo de ele. Adesea amestecaţi cu străinii – fie aceştia Slavi, Greci, Tătari, Germanici etc. – sau cu popoare frăţeşti – precum Armenii, Gruzinii, Huţulii etc. -, totdeauna Românii ţineau Legea Românească. Iar dacă nu o mai ţineau… piereau. Sau pier…
Deci, hai să vedem puţin din principiile Străbunilor!
Dreptatea iese ca untdelemnul deasupra apei.
Mai bine puţin cu dreptate decât mult cu strâmbătate.
Nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă.
Dacă te arăţi slab în ziua strâmtorării puterea ta nu este decât slăbiciune.
Cine se sperie de lup să nu se facă păstor!
Rugina moale roade fierul tare.
Spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti!
Decât să mă-nting în unt şi să mă uit în pământ, mai bine mă-nting în sare şi mă uit în soare!
Când spui Român spui stăpân.
Românul nu piere.
Toată înţelepciunea vine de la Domnul.
Leneşul şi prostul se cred cei mai înţelepţi.
Picătura găureşte piatra.
Am scris aici doar câteva din cuvintele Românilor Vechi. Legea Românească era felul lor de a fi, cuprinzând toate laturile vieţii – şi vieţuirii – lor. Ca urmare, era nespus de bogată. Ceea ce am redat este puţin, repet, însă dacă am înţelege măcar acest puţin tot am câştiga mult. Aştept părerile şi întrebările voastre, ca să văd în ce măsură mai înţelegem gândirea Străbunilor, sau în ce măsură ne mai pasă de ea. Ne mai pasă?
Mihai-Andrei Aldea
Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook