Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XI) Credinţă moartă şi Credinţă vie.

6. CREDINŢĂ MOARTĂ ŞI CREDINŢĂ VIE

  Există o minciună născocită de Luther, cu o frumoasă sonoritate latină: sola fide. Adică „doar credinţa”.
Această minciună cu sunet plăcut are rolul de a-i înşela pe oameni, făcându-i să creadă că nu este nevoie de fapte pentru mântuire, ci doar de credinţă (sola fide = singură credinţa [mântuieşte]). În acest fel omul se simte îndreptăţit să trăiască aşa cum îi place, făţărnicindu-se totodată că are o credinţă dreaptă şi de aceea se va mântui¹.
Asemenea tuturor protestanţilor şi neoprotestanţilor, şi adventiştii ţin această regulă absurdă. Şi se încurcă în ea mereu.

Biserica lui Dumnezeu a mărturisit totdeauna că sunt absolut necesare pentru mântuire trei lucruri:
HAR, CREDINŢĂ şi FAPTELE CREDINŢEI (fapte bune).
Acest lucru este al Bisericii dintru început, din vremurile apostolice.

La Cincizecime, HARUL lui Dumnezeu a luminat pe Apostoli, CREDINŢA propovăduită de Sfântul Apostol Petru a fost primită de cei care ascultau, şi aceştia au întrebat „CE SĂ FACEM?” Şi făcând FAPTA credinţei, adică pocăindu-se şi botezându-se, au păşit pe drumul vieţii, FĂCÂND mai departe cele ale credinţei, sub paza HARULUI ceresc (Faptele Apostolilor 2, 1-47).

Dar cel ce urăşte pe om, diavolul, a lucrat şi în această privinţă, chiar din acele timpuri. Acest lucru s-a făcut însă cu voia lui Dumnezeu, pentru a primi noi sprijin astăzi. Căci Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Iacob, răspunzând celor ce în acea vreme rătăciseră de la adevăr, a răspuns şi celor de astăzi. Căci scris este:

Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască?
Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, şi cineva dintre voi le-ar zice: „Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi”, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi… Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred, şi se cutremură. Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este?
Avraam, părintele nostru, au nu prin fapte s-a îndreptat, când a pus pe Isaac, fiul său, pe jertfelnic? Vezi că lucra credinţa împreună cu faptele lui şi din fapte credinţa s-a desăvârşit? Şi s-a împlinit Scriptura care zice: „Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate” şi a fost numit prieten al lui Dumnezeu. Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă.
La fel şi Rahav, desfrânata, au nu din fapte s-a îndreptat când a primit pe cei trimişi şi i-a scos afară pe altă cale?
Căci precum trupul fără de suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este(Iacob 2, 14-26).

Ar fi de ajuns aceste cuvinte spre a lămuri pe orice om sincer. Şi prin înţelesul lor ele pot lumina şi acele texte pe care sectanţii le răstălmăcesc spre a lor pierzare, pentru a justifica erezia „sola fide”.

Din nefericire însă, sunt destui oameni derutaţi de „învăţăturile” eretice – dacă pot fi numite învăţături şi nu sofisme păgâneşti. Aceştia, derutaţi, au nevoie de mai multă lămurire, deoarece le-a fost pironită în minte sofistica sectantă, şi le este greu să înţeleagă Adevărul aşa cum este. De aceea, vom porni de la un text adventist, pentru a vedea urâciunea rătăcirii în toată goliciunea ei, şi pentru a ştii unde sunt greşelile mai evidente, de la care poate porni vindecarea celor amăgiţi.

„Apostolul Pavel este poate cel care în epistolele sale s-a ocupat cel mai mult de problema legii, adică de relaţia dintre credinţă şi fapte, subliniind ideea că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele legii (Rom. 3, 28) Astfel el intenţiona să convingă pe toţi că neprihănirea, adică acea stare de nevinovăţie pe care Domnul o dă celor credincioşi (Iov 33, 26) este darul fără plată al lui Dumnezeu (Rom. 5, 16), şi nu poate fi dobândită prin eforturile omului de a păzi Legea, ci este un dar nemeritat primit de omul credincios în virtutea meritelor jertfei Domnului Isus Hristos.

Totuşi [se grăbesc să spună adventiştii] prin aceasta el nu sugerează nicidecum desfiinţarea legii, ci dimpotrivă, caută să elimine orice posibilitate a unei greşite interpretări a spuselor lui, declarând: Deci prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum, noi întărim Legea (Rom. 3, 31).”

Oare aşa să fie? Nici vorbă!

Cuvintele de mai sus ridică probleme mari oamenilor neîntăriţi în cele ale teologiei, prin erorile fundamentale de interpretare a Bibliei pe care le introduc. Trebuie subliniat că ideile preconcepute ale adventiştilor – şi ale altora asemenea lor – sunt cele care determină aceste greşite interpretări².

Să remarcăm în primul rând că adventiştii – dar şi ceilalţi protestanţi şi neoprotestanţi – sunt puşi în mare dificultate de ideea „sola fide”. Căci dacă este de ajuns credinţa, atunci nu mai e nevoie de fapte, şi toate principiile morale şi rituale ale sectei sunt egale cu zero. Crezi în Hristos? Da? „Haliluia” şi la revedere! Nu mai ai nevoie de altceva! (După ideologia necreştină „sola fide”).
Şi pentru adventişti aceasta este o mare problemă. Dacă omul primeşte neprihănirea în dar, de ce ar mai păzi „Legea” (adventistă)?

Desigur, problema nu există pentru ortodocşi, care cunosc drumul pe care trebuie să meargă omul, împreună lucrând cu harul dumnezeiesc întru credinţa cea adevărată, pentru ca lucrând faptele credinţei să se curăţească şi să se sfinţească. Adventiştii nu au însă un răspuns la întrebarea aceasta (Dacă omul primeşte neprihănirea în dar, de ce ar mai păzi Legea?). Şi atunci vin cu o scamatorie! Şi pornesc adventiştii, după cum vom vedea imediat, de la cuvintele Sfântului Apostol Pavel:

„Aşa că Legea negreşit este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună. […] Ştim în adevăr că Legea este duhovnicească; dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului(Rom. 7, 12;14). Prin aceste cuvinte apostolul Pavel arată că motivele neascultării nu trebuie căutate în Lege, ci în omul care este „pământesc, vândut rob păcatului” care nu ascultă de Lege. Pentru oamenii duhovniceşti, care au în inimă poruncile, fac din fire lucrurile Legii […] şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor. (Romani 2, 14;15), păzirea acestora nu mai constituie o problemă Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile lui nu sunt grele (I Ioan 5, 2). De fapt aceasta este lucrarea pe care Domnul a promis s-o facă pentru cei credincioşi în noul legământ: nu să desfiinţeze Legea, ci s-o întipărească în inimile lor, aşa încât ei să înţeleagă că cerinţele ei sunt raţionale, „sfinte, drepte şi bune” şi s-o păzească nu pentru că în caz contrar ar urma să fie pedepsiţi, ci pentru că acestea au devenit un principiu al caracterului lor şi nici nu pot concepe să acţioneze altfel (şi urmează şi un citat din Ieremia 31, 31-33)”

Această „scamatorie”, aşa cum am văzut, sare peste întrebarea „Dacă omul primeşte neprihănirea în dar, de ce ar mai păzi Legea?” şi trece direct la posibilitatea de a respecta Legea, ceea ce este cu totul altceva. Mai mult, se face acest lucru cu o afirmaţie atât de ridicolă, încât orice om cu discernământ – sau cu destule cunoştinţe – ar rămâne uimit de prostia ei. Se spune că Noul Legământ se limitează la ce? La întipărirea Legii lui Moise – revizuită de Hellen White şi asociaţii ei – în inimile oamenilor, astfel încât oamenii să devină un fel de roboţei programaţi pentru a o urma întru totul! „Nu pentru că în caz contrar ar urma să fie pedepsiţi, ci pentru că acestea au devenit un principiu al caracterului lor şi nici nu pot să acţioneze altfel”. Nu pot să acţioneze altfel?! Ce enormitate!

Mai este nevoie să spunem că niciodată nu a existat aşa ceva? Sfântul Apostol Petru, cel restaurat în vrednicia apostolească de Mântuitorul (Ioan 21, 15-19) şi dovedit ca stâlp al Bisericii (Galateni 2, 9), a greşit totuşi, chiar şi după Pogorârea Sfântului Duh! Cum a greşit? Din neştiinţă? Nu! Făţărnicindu-se (Galateni 2, 11-16)! Iată deci că nu există, chiar la sfinţi, acest automatism în respectarea Legii lui Dumnezeu, născocit de adventişti (şi alţii asemenea). Pilda aceasta este clară. De ce o neglijează adventiştii? Pentru că, prin mila lui Dumnezeu, această întâmplare conţine şi un răspuns clar la bâiguielile privind „păstrarea Legii” după venirea lui Iisus. Ce spune Duhul Sfânt prin Sfântul Apostol Pavel?

Iar când Chefa [adică Petru] a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare. Căci înainte de a veni unii de la Iacob, el mânca cu cei dintre neamuri; dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. Şi, împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor. Dar când am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul Evangheliei,am zis lui Chefa, înaintea tuturor: dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii? Noi suntem din fire iudei, iar nu păcătoşi dintre neamuri. Ştiind însă că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptăm din credinţa în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii nimeni nu se va îndrepta(Galateni 2, 11-16).

Iată cum se dovedeşte că Legea nu este de folos spre îndreptare şi că nu se cuvine a fi ţinută de creştin. Şi, totodată, se arată şi că şi sfinţii pot cădea în greşeală. În acest fel se vădesc a fi mincinoase şi cuvintele adventiste despre „ţinerea Legii” de către creştini, şi cele despre „mântuirea din credinţă, fără fapte”.

Care este de fapt adevărul?

Se arată de multe ori în Sfânta Scriptură că faptele cele bune ale omului nu sunt meritul (exclusiv al) acestuia, ci se fac prin colaborarea cu harul lui Dumnezeu. De asemenea, se arată că prin propriile puteri nimeni nu se poate mântui. Şi este de înţeles. De vreme ce diavolul umblă ca un leu, căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8) înseamnă că orice om îl are ca potrivnic. Şi diavolul, fiind înger întunecat, deci cu puterea unui duh, este mult mai puternic decât un om oarecare. Mai mult, diavolul nu lucrează neapărat singur, folosindu-se, dacă e nevoie, şi de alţii asemenea lui (Luca 11, 24-26). De aceea, cu atât mai mult omul nu poate sta împotriva ispitelor diavoleşti. Astfel încât respectarea oricărei legi este cu neputinţă pentru om, dacă diavolul îi stă împotrivă. Cu o singură excepţie: dacă omul este unit cu Dumnezeu, atunci este mai puternic decât toată oştirea Satanei. Căci dacă Dumnezeu este cu cineva, cine poate sta împotriva lui? Aceasta o spune şi Sfântul Apostol Pavel – aşa cum am mai arătat – atunci când ridică problema balanţei dintre neputinţa omului de a face binele şi voinţa omului de a face binele. Această balanţă nu se poate înclina în favoarea omului decât dacă intervine harulcare dă putinţa de a se face binele pe care prin credinţă omul vrea să îl facă.

Vedem prin urmare că ne întoarcem la aceeaşi treime necesară pentru mântuire – CREDINŢĂ, HAR şi FAPTE BUNE. Şi înţelegem că nu se poate obţine mântuirea fără vreuna dintre ele.

De altfel, dincolo de toate nebuneştile răstălmăciri adventiste, şi mai presus de orice cuvânt omenesc, luminează pururea Cuvântul lui Dumnezeu:

Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi Proorocii.
Intraţi pe poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află.
Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veţi cunoaşte.
Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?
Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roade bune se taie şi se aruncă în foc.
De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.
Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce facevoia Tatălui Meu Celui din ceruri (Matei 7, 12-21).

Mai e ceva de adăugat la aceste limpezi şi dumnezeieşti cuvinte?

Dumnezeu ne arată luminat că cel care face voia Sa se mântuieşte, iar cel care nu o face se aruncă în iad. Aceasta pentru că, aşa cum cei ai Bisericii lui Hristos ştiu, credinţa adevărată se arată în faptele credinţei. Sau – cum ne vorbeşte Dumnezeu – pomul se cunoaşte după roade. Credinţa cea adevărată este cea care rodeşte faptele strălucitoare ale mântuirii.
Iar bâiguielile sectante, întuneric sunt.

Note