Un stagiu de legendă sau Cum să faci level-up în realitate în numai două zile

  În zilele de 27, 28 şi 29 Aprilie (2018) a avut loc, undeva pe Valea Doftanei, „Tabăra de haiducie Gogu Puiu”. Ce m-a atras, de la început, către aceasta?

În primul rând, faptul că îl cunoşteam pe organizatorul stagiului – Eugen Sechila – ca pe un veteran încă tânăr, cu 16 ani în Legiunea Străină, cu dragoste de Dumnezeu şi de Ţară, cu un extraordinar talent de sculptor, retras din L.S. cu gradul de sergent major, instructor de tir autorizat etc. Un om mai mult decât interesant, având tone de cunoştinţe de cea mai mare valoare, trecut prin conflicte armate aproape două decenii, pe trei continente. Un asemenea instructor, dacă are şi spirit pedagogic, este o valoare inestimabilă. În Vest, asemenea oameni sunt plătiţi cu mii şi mii de euro sau dolari pentru o prezentare de două ore. Tabăra dădea celor înscrişi peste cincizeci de ore cu el… la un preţ mai mic decât cheltuielile avute de foarte mulţi bucureşteni sâmbătă în Mall.

În al doilea rând, faptul că era o tabără de [tehnici de] supravieţuire dedicată lui Gogu Puiu, legendarul conducător al grupării de rezistenţă anti-comunistă „Haiducii Dobrogei”. Din vorbe, mulţi cinstesc pe eroii şi martirii rezistenţei anti-comuniste. Când vine vorba de fapte, rămân cel mult 1% – da, cel mult unul dintr-o sută! Iar când aceste fapte înseamnă nu doar o comemorare, un miting sau punerea unei cruci ori a altui monument, ci înseamnă să munceşti puţin, să trăieşti puţin în felul în care au muncit şi trăit ei în vremea rezistenţei… Chiar eram curios: câţi vor veni? Câţi vor veni din cei care se laudă că sunt urmaşii Tracilor, Dacilor, Romanilor. Galilor, Agatârşilor, Sciţilor, Răzeşilor lui Ştefan cel Mare, ai Moştenilor lui Mircea, ai Vitejilor lui Mihai Viteazul, ai Răsculaţilor lui Horea, ai Moţilor lui Iancu, ai Haiducilor, ai Martirilor din Rezistenţa Anti-Comunistă? Şi cum poate fi făcută o tabără ca să se apropie, fie şi cât de cât, de ceea ce a însemnat războiul de harţ, viaţa grea, plină de încercări şi primejdii, a luptătorilor anti-comunişti?

Aceste întrebări, şi altele, m-au făcut să iau legătura cu Eugen Sechila, sperând să primesc unele răspunsuri. Cu o purtare demnă de laconismul vechilor Romani sau Geţi, m-a invitat în tabără. Să vin şi să văd – logic, nu? Doar că… nu mai sunt tânăr (mi se tot spune că par tânăr, mulţumesc frumos, deşi prefer onestitatea şi ştiu că ce a fost, a fost), starea mea de sănătate nu e tocmai bună (anul trecut am avut o spitalizare, am fugit de a doua, anul ăsta deja am scăpat de prima, sper să o pot fenta pe cea care ar trebui să urmeze…) iar condiţia fizică este departe de a fi strălucită (în afară de puţin „joc cu spada” şi, din păcate foarte rar, ceva tir, n-am mai făcut sport de mulţi, prea mulţi ani de zile). Pe de altă parte, sunt şi vreau să fiu până la moarte grănicer în rezervă, ceea ce nu prea îmi dă voie să dau înapoi de la o asemenea provocare. Ce e un stagiu de două zile faţă de un an de armată, nu? Am trecut prin acela, voi trece şi prin acesta. Totodată, aşa cum „credinţa fără fapte moartă este” (Iacob 2.17), la fel şi „patriotismul fără fapte mort este”, la fel şi „vitejia/hărnicia fără fapte moartă este” etc. Adică fără fapte, cuvintele devin vorbe goale. E drept, invitaţia mi-a fost făcută cumva ca să văd ce se întâmplă în tabără. Dar cum puteam să stau pe margine şi să mă uit, în loc să iau parte real? M-aş fi simţit ca o „legumă observatoare” a unor oameni vii, adevăraţi! Şi, până la urmă, nu era un bun prilej şi pentru a mă măsura pe mine însumi? Doar viaţa e plină de neaşteptat, deci orice pregătire pentru neaşteptat este mai mult decât binevenită…

Deci, mi-am făcut bagajele – după indicaţiile organizatorilor – şi am pornit la drum.

Unul dintre cursanţi, pe atunci încă necunoscut mie, Cristi V., a avut bunăvoinţa să mă aducă la locul faptei, pe Valea Doftanei. Pe drum am găsit neaşteptat de multe puncte comune cu binevoitorul coleg: de la iubirea de Neam şi Ţară până la cartierul copilăriei sau locurile de origine ale unora dintre bunicii noştri. Aşa că am ajuns fără să simţim cum trece timpul. Organizatorii erau acolo de câteva zile, pregătind stagiul. Ne-am adunat toţi şi tabăra a început!

Încurajări înainte de plecarea în primul marş; cu spatele la aparatul foto, Eugen Sechila

Nu, nu voi povesti aici tabăra. Voi spune doar că a fost pur şi simplu EXTRAORDINAR!

Am avut parte de mărşăluit prin ploaie şi de aplicarea practică a tehnicilor de supravieţuire pentru clipele în care ne trezim uzi până la piele în mijlocul sălbăticiei; ca rezultat, nimeni nu a răcit. Am avut parte de „înviorări” de dimineaţă de peste o oră, care au scos untul din mine – recunosc, aveam şi cea mai slabă condiţie fizică dintre participanţi, dar pot să mă laud că, scrâşnind din dinţi, m-am ţinut de treabă. Am învăţat să fac noduri! Un lucru pe care mi l-am dorit din copilărie, pe care, cumva, nu am izbutit să-l împlinesc niciodată, şi care a devenit fapt în această „tabără de haiducie”. În afară de vreo zece feluri de noduri, am învăţat cum şi de ce se folosesc aceste noduri pentru asigurare la urcare sau coborâre – fie ea proprie sau a unui camarad –, pentru a ridica o greutate mare – persoană sau obiect –, pentru a pune o capcană sau alta pentru animale etc., etc. Desigur, după ce ni s-a explicat – şi am semnat – că aceste tehnici se folosesc doar în condiţii specifice, nu pentru ilegalităţi. Am avut parte de cursuri cuprinzătoare privitoare la marile agresiuni naturale, supravieţuire, calea virilă, prim-ajutor etc. Am avut parte de curs de citire a hărţilor şi orientare în teren, urmat în ultima zi de o aplicaţie practică, un test de găsire a unui număr de cinci balize… Asta folosind hărţi vechi – de aproape patru decenii! – pe care trebuia să le comparăm cu terenul, găsind punctele de reper şi observând schimbările, astfel încât să ne putem orienta corect! Calitatea pregătirii făcute cu o zi mai devreme s-a putut vedea din faptul că echipele au obţinut rezultate excepţionale în ciuda răspândirii balizelor pe un teritoriu sălbatic – păduri, păşuni, tufărişuri, stâncării, râpe, smârcuri etc. – de peste 15 kmp.

Am avut parte de cursurile de autoapărare predate de bază de Samir Mekki, fost coleg al lui Eugen în Legiunea Străină – care a fost, totodată, cel care a asigurat primul-ajutor pentru stagiu. Cursuri de bază, dar o bază adevărată, puternică, sănătoasă, cum rar am văzut să fie oferită. Am avut parte de un curs medical de prim-ajutor ţinut de specialişti în domeniu. Am dormit sub foaie de cort sau folie, în aer liber, în cântecul ploii – în prima noapte – şi în cel al unor bufniţe – în a doua noapte, senină, cu o lună minunată. Am avut schimburi „de gardă”, în care vegheam liniştea taberei. Şi am avut parte de o mâncare excepţională, care ne-a dat energia de care aveam atâta nevoie!

De la deosebirea dintre creasta militarăşi creasta geografică până la alegerea traseului şi a adăpostului, nenumărate au fost aspectele prin care am putut înţelege şi trăi, pe teren, concret, o parte din rigorile vieţii pe care a dus-o cei din rezistenţa anti-comunistă. Deosebirile – faptul că noi aveam siguranţa „ieşirii” din lumea în care intrasem, faptul că puteam face focul fără grijile haiducilor, faptul că aveam echipament mai bun decât cei mai mulţi luptători anti-comunişti etc. – au fost subliniate repetat. Şi era foarte uşor, acolo pe teren, să înţelegi cât de cât greutatea acestor deosebiri. Greutatea acestui stagiu – căci uşor nu a fost! –, ne-a ajutat să înţelegem ceva mai adevărat statura uriaşă a luptătorilor anti-comunişti, tăria lor, dragostea nesfârşită de Dumnezeu şi Neam care i-a întărit în condiţii extrem de grele. Am experimentat, sub îndrumarea unor oameni excepţional de bine pregătiţi, ceva din aceste condiţii. A fost greu, a fost maturizant, a fost înălţător. A fost ca şi cum am fi păşit din lumea „realităţii virtuale şi mizeriei cotidiene” în lumea de legendă a Străbunilor. Iar frumuseţile Patriei ne-au ajutat din plin!

Spuneam la început, vorbind despre Eugen, că un instructor cu experienţa sa are o valoare inestimabilă dacă are şi simţ pedagogic. Are. Mai mult, l-a avut alături şi pe Samir Mekki, de asemenea un instructor cu simţ pedagogic, de asemenea cu o valoare inestimabilă, dată şi de experienţa de front. Au transferat un bagaj foarte mare de cunoştinţe teoretice şi practice în câteva zile; firesc, frumos, eficient, bărbăteşte. Au fost un exemplu şi prin purtarea lor, prin felul în care au făcut faţă, camaradereşte, la provocările – prevăzute şi neprevăzute – ale stagiului. Dacă în primul marş – de patru ore, jumătate prin ploaie – au predat şi şcoala tăcerii – esenţială în supravieţuirea luptătorilor anti-comunişti –, în multe din lucrările ce au urmat cei doi au izbutit nu doar să ne dăruiască multe cunoştinţe, dar şi spiritul camaraderiei, al unităţii ce dă putere. Ne-au împărţit şi reîmpărţit pe echipe, ne-au arătat cum cel care e cel mai slab într-un domeniu devine salvator în altul, cum o echipă devine superioară oricăriu membru al ei, oricât ar fi de bun…

Luminişul bază, după ploaia ce ne-a însoţit jumătate de marşul de bun-venit

Dragostea de Ţară s-a arătat printre altele şi prin dragostea faţă de frumuseţile Patriei, faţă de mediul natural. De la sosire instructajul a cuprins regulile de ocrotire a mediului, care au fost respectate perfect de fiecare participant. „Greblarea” organizată de Samir Mekki înainte de plecare a arătat că nu rămăsese după noi nici măcar un băţ de chibrit. Părea pur şi simplu de neînchipuit că acolo au „locuit” şi muncit nişte oameni câteva zile. Totul era verde şi neatins, ca la sosire. Aşa cum ar trebui, de fapt, să fie în urma trecerii oricărui Român prin această lume, care ne-a fost dată s-o facem mai frumoasă, să o îngrijim, nu să o murdărim sau distrugem. Încă o lecţie însuşită!

Şi dacă s-a muncit mult în acest stagiu, şi dacă s-a învăţat mult, a fost, cumva, loc de voie bună. Am râs, ne-am bucurat de greutăţi şi de trecerea prin sau peste ele, am învăţat să râdem de eşecurile noastre şi să ne bucurăm de reuşitele camarazilor. A fost viaţă adevărată, bărbătească, liberă, românească… aşa cum ar trebui să ne fie viaţa. Aşa cum a fost viaţa Străbunilor.

Singurul regret real a fost că stagiul a durat doar două zile şi ceva. Pentru că au fost două zile în care într-adevăr am devenit mai buni. Uneori faci ani de zile de cursuri fără să câştigi nimic. Aici a fost „level up”, în viaţa reală, în două zile. Pot doar să spun „MULŢUMESC!” şi să sper că voi mai apuca să merg în câteva din aceste tabere.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Dincolo de valoarea stagiului în sine, câştigul personal pe care acesta îl aduce ţine, desigur, de străduinţa fiecăruia de a-şi însuşi, de a păstra în viaţa sa, ceea ce a învăţat. Tabăra de haiducie Gogu Puiu (27-29 Aprilie 2018) rămâne un dar extraordinar făcut participanţilor; ce facem noi cu acest dar… ţine de alegerea proprie.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook