“Lupu-şi schimbă părul, dar năravul – ba.” „Suferințele din Ardeal”. Dualismul austro-ungar. Pasivitatea.

  «Înţelegerea dintre Unguri şi împărat ne-a adus nu numai într-o stare umilitoare, ci prin purtarea împăratului faţă de noi, ne-a făcut să şi simţim întreaga povară a umilinţei. Făgăduinţele au rămas numai făgăduinţe. Ungurii în 1867 recuceriră tot ce pierduseră în 1848 şi scăpaţi de sub absolutism, se întoarseră iar la planurile lor de imperiu unguresc. Centrul politic al Habsburgilor, slăbit în apus în urma înfrângerilor de către Prusieni, se mută tot mai mult spre răsărit, de la Viena se apropie de Budapesta.

În curând în fruntea întregului imperiu ajunge contele Iuliu Andrássy, care în calitatea sa de cancelar al Austro-Ungariei caută să potrivească şi politica externă după planurile ungureşti. E adevărat, că sub influenţa unor oameni cu o mentalitate mai iubitoare de dreptate şi poate chiar sub influenţa Vienei, care totuşi ţinea să nu aibă prea mari nemulţumiri în ţară, parlamentul din Budapesta vota, pentru a potoli nemulţumirile, acea “lege a naţionalităţilor”, prin care se recunoştea egala îndreptăţire a neamurilor ne-ungureşti cu neamul unguresc. Statul se obligă, să ţină însuşi şcoli pe seama tuturora, iar în şcolile acestea, atât în cele primare cât şi în cele secundare, învăţământul şi întreaga cultură să se întâmple în limba acelui popor în mijlocul căruia se află şcoala.

Se cerea însă, să recunoaştem cu toţii, că nu există în statul ungar decât o singură naţiune politică, cea “ungară”, pe care ei au tălmăcit-o zicându-i şi înţelegând-o “cea ungurească”; neamurile neungureşti sunt “Unguri cu buze streine”. Deasemenea şcolile aveau să stea sub controlul statului, care să aibă dreptul a cerceta spiritul şi mersul instrucţiei. Ceea ce înseamnă, că statul totdeauna se va putea amesteca în afacerile şcolilor, chiar şi acolo unde el nu contribuie deloc la susţinerea lor.

Dar legea naţionalităţilor, şi aşa cum s-a făcut, numai literă moartă a rămas. Niciodată nu s-au gândit Ungurii la aplicarea ei. Nu există în întreg Ardealul şi nici în Ungaria nici o singură şcoală românească, sârbească sau slovacă susţinută de stat. Toate şcolile de stat contrar legii naţionalităţilor sunt şcoli ungureşti, puse în serviciul ungurizării. În faţa străinătăţii însă această lege a fost anunţată totdeauna de către Unguri ca o dovadă de multul lor liberalism.»* Integral aici

*Vasile Stoica, Suferințele din Ardeal,  ediția, a 4-a, Bacău: Vicovia, 2008, p. 238-239

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook