De ce nu se mai fac filme românești ca odinioară?
Am fost la Moromeții, primul film românesc pentru care m-am dus la cinematograf. Mi-a plăcut, deși eram convins că n-o să fie cazul. Și m-a bucurat mai ales că sala a fost aproape plină, deși filmul a avut premiera de o lună. Înţeleg că e cel mai de succes film românesc din ultimii 25 ani.
Văzându-l, mi-am dat seama de ce nu se mai filme cum se făceau odată, ci doar drame mizerabile de apartament sau mizerii ideologice precum „Aferim” sau „Nu-mi pasă dacă vom intra în istorie ca barbari”. E simplu: Moromete e țăranul român, e personajul colectiv cu care ne putem identifica toți. După Moromeții 2 începi să întrezărești agresiunea la care a fost supus poporul ăsta și dacă nu-l mai înjuri, măcar simți puțină compasiune… Or așa ceva nu se poate. În ultimii 15 ani, misiunea cinematografiei din România a fost să ne prezinte ca niște disfuncționali, înapoiați, barbari și nu în ultimul rând, ca niște genocidari. Citeam istoriile unirii din 1918 și sunt atâtea povești extraordinare, cu lupte, suspans, eșecuri și victorii… Se putea face măcar un film decent despre Marea Unire, fără patetisme, fără exagerări, doar pe faptele unuia dintre eroii politici sau militari ai vremii… Dar nu s-a vrut! Nu s-a dorit ca ieşind din cinematograf să aibă românul că face parte dintr-un popor care POATE. Nu cumva să nu iasă de-acolo românul fără să-şi blesteme neamul şi ţara. Cred că de-aia a şi plăcut românilor Moromeţii 2. Au găsit un film în care, în sfârşit, am fost şi noi, personajul pozitiv.
Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook