Copacul suveran al iubirii
Mihaela CD
*
Binecuvântare și chin
Să fie oare doar o întâmplare ? Este și binecuvântare e și chin
De când eu l-am pierdut pe tata , întruna versurile-mi vin.
Și nu mă lasă noaptea toată, se-nvârt în cap, să dorm nu pot
Când vreau să spun o rugăciune, mă rog în versuri strop cu strop.
De -atâta durere amară?……m-am întrebat în al meu chin
Să fie oare numai suferința ce-mi luminează acest destin?
Deodată am devenit poetă și versurile -mi curg puhoi
Nu știu de este binecuvântare, să fie un blestem apoi?
De ce mi se întamplă mie?…. De ce a început acum?
De ce n-am scris eu oare versuri în asta lume pân’ acum?
Și mă întreb încă o dată de nu se vor opri pe drum?
Veni-vor luni și ani de-acuma așa durerea să îmi spun?
Și n-am hodină noaptea toată, îmi pun o mie de-ntrebări
De undeva din depărtare cuvinte zboară-n alte zări.
M-așez și scriu, le pun pe foaie, așa cum vin, nu le aleg
Și când termin mă simt de parcă eu am îndeplinit un crez
Așa îmi plâng acum durerea, și versurile îmi curg lin
Să fie oare o -ntamplare? Este și binecuvântare e și chin!
*
Rădăcini
Pământul aspru, roditor îți ține rădăcina
Acolo-n satul iubitor unde-ai văzut lumina
Și-n zilele și nopțile senine să te-ntorci iți vine
În gând îți amintești, atunci, cât îți era de bine.
Copil plăpând cu ochii mari și inima senină
Tu te revezi râzând când n-aveai nici o vină
Acele vremuri au apus, satul acum e pustiit
Plecat-au toți, plânge amar pământul răzvrătit.
Și-acuma glasul sângelui tău îți vorbește
De ale tale rădacini adânci îți amintește
Acolo-n sat ai tăi părinți și strămoși muriră
O viată-ndestulată și pentru strănepoți voiră.
Căci n-au crezut în veci c-o să se-ntâmple
S-albească pământul cel roditor la tâmple
Și sângerează glia că plină e de mărăcini
Iar din pământ astăzi oftează ale tale rădăcini .
*
Te-ntreb: De ce ?
De ce -ai lăsat să-nbătrânim,
De ce-ai lăsat să ne iubim
Dac-ai știut că pân’ la urmă,
Noi tot o să murim?
De ce îmbobocește o floare,
Ne-ncântă cu a ei splendoare
Dac-ai știut că se-ofilește
Și frumusețea ei e trecătoare?
De ce mai vine primavara,
De ce ne-ncântă oare vara
Dacă-ai știut că vine iarna
Și îngheață toată țara?
De ce se naște o furnică,
Se zbate cât este de mică
Dacă-ai știut că n-are multe zile
Și poate fi strivită într-o clipită?
De ce -ai creat tu oare valul,
De ce să spele marea malul
Dac-ai știut că într-o zi
N-o să mai fim să vedem litoralul?
De ce -ai facut oare pe lume
Atâtea frumuseți anume
Dac -ai știut că viața noastră
Trece cu repeziciune?
De ce tu soarta n-ai putut întoarce,
Și moartea-n veșnicie a preface
Dac-ai știut c-ajungem la răscruce?
Tu poti orice! Te-ntreb: De ce?
*
Ultima picătură
În viată sunt multe dileme
Și uneori ești în încurcătură
Când ai tot felul de probleme
Hop, cade și ultima picatură
Și parcă atunci ți se întâmplă
Când ai multe necazuri adunate
Ce-ți dau și-așa dureri de tâmplă
Mai vine una ce te dă pe spate
Aceasta-i renumita picătură
Ce pare mică și nevinovată
Ea răstoarnă orice adunătură
Și creează panică de-i enervată
Ia seama la fiecare picătură
Oricât ar fi de neînsemnată
Indiferent de-i de orice natură
Rezolv-o ,n-o lăsa tărăgănată!
Să nu depășești preaplinul
Încearcaă ca să fii prevăzător
S-apuci să îndulcești pelinul
Și-ai să iesi mereu învingător!
*
Dansul ploii
Picături de aur cad din cer
Și-n dansul lor spre glorie
Ele se-mbrățișează sincer
Și se dezmiardă în victorie
Văzduhul de fericire plânge
Și-mparte-n jur ca o sfârlează
Mii de perluțe aurii răsfrânge
În simfonia ploii s-exalteaza
Pe melodia amorului de seară
Valsează în ritm vesel și ușor
Cu roua viselor se-mpresoară
În pasul legănat de fulgușor
Și-n drum întâlnesc iubirea
Se umple de fiorul sublim
Și te răsplătesc cu fericirea
Unui spectacol pantomim .
*
Nicicând nu-i prea târziu…
Nicicând nu-i prea târziu să speri
Că poți trăi superbe primăveri
N-ai zece vieți ca să trăiești
Doar una ai, s-o prețuiești!
Nicicțnd nu-i prea tțrziu să spui
Un mulțumesc, crezând că te supui
Recunoștintă să porți orișicui
Te-a ajutat, ușa să nu-i încui!
Nicicând nu-i prea târziu să ceri
Temându-te c-o să ai neplăceri
De nu știi și ai nevoie de-ajutor
Cere-l, că nu ești atotștiutor!
Nicicând nu-i prea târziu să crezi
Că poți iubirea vie s-o păstrezi
Oferă mai întâi, apoi primești
Și-atunci în fericire-ai să trăiești!
Nu vreau aici prelegeri să îți țiu
Vreau doar să știi, cât timp ești viu,
Pentru orice, nicicând nu-i prea târziu!
*
Copacul suveran al iubirii
Ești trunchi solid și eu ti-s verde ramură
Ce m-arcuiesc și înverzesc de al tău dor
Ardem ca seva prin tulpinile ce murmură
În codrul adorat ce-i al iubirii ambasador
Și-n freamătul hoinar de raze arămii
Ne dăruim pur iubirea providențială
Și ne-mbătăm de-amor în ciuda vremii
Fermecătoare furtună-n patima nupțială
Și-n ceara scursă a timpului petrecut
Am pus atâtea șoapte de patos auriu
Reflexe dintr-un foc zeiesc neîntrecut
Cu frunze rătăcite în nuanțe de fumuriu
Înlănțuiți de dragoste formăm copacul
Ce-și apleacă coroana împovărată de ani
Fericiți, cu bucurie ne vom duce veacul
Lăsând admirabile rădăcini de suverani!
Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook