Romanul „Șapte”, de Adrian Melicovici- fragment, capitolul 1

“Nici măcar nu a început să îmi crească mustața și deja vreau să fiu bunic. Chiar așa. Apropo, nu ar trebui să râdeți că spun asta doar pentru că sunt încă un copil. Abia am trecut de 12 ani. Știți ce cadou am primit săptămâna trecută când a fost ziua mea de naștere? O dronă. A fost momentul fericirii mele maxime. Ar fi fost bine să fie și tata de față. Știu că mi-a privit dintre îngeri surâsul pe chip. Și bătrânul a fost la fel de fericit. Sau poate se prefăcea, ca să nu strice bucuria nepotului. Pentru că el e un mare prefăcut. Deseori, mincinos. Și el a primit un cadou astă-seară, deși nu aniversa nimic. L-a lăsat bunica să se ducă la „Întrunirea bunicilor.”
În fiecare lună, cel puțin o dată, se întâlnesc toți moșii cartierului să povestească între ei. Să inventeze fiecare ceva interesant ori să spună câte o istorie adevărată. La partea cu imaginația și înfloritul subiectelor ori numărul mare de povești spuse, bunică-meu excelează. De aceea ceilalți l-au poreclit ca pe un sfârșit de episod. Când nu e încă prezent între ei sau întârzie, aproape fiecare întreabă: „Va Urma” n-a venit încă? Sau altul: „Hei, ce se întâmplă de nu e „Va Urma” aici?”. Așa i-a rămas numele, după ce a trecut bine de 80 de ani. Eu l-am întrebat odată câți ani are. Și el mi-a răspuns că are un răspuns de la Petre Țuțea, cine o mai fi și ăla. Sunt doar un copil, nu am auzit de toți. Zicea: „M-am născut într-unul din anii trecuți.” Dacă te uitai în gura lui, ai fi zis că nimeni n-a mai fost ca el și nu a mai trecut prin atâtea grozăvii. Îmi amintesc că atunci când aveam vreo 5 ani, îl uita Dumnezeu vorbind, aproape ascultându-se singur. Pentru că eu adormeam așa, cu noile sale povești, cine a fost el și ce grozav s-a descurcat în viață. Un lăudăros. Dar avea un har, așeza cuvintele de credeai că vezi un film cu de toate unde, bineînțeles, eroul principal era el și numai el.
După seara aceasta, ceva s-a schimbat în mintea mea. Am început să îmi privesc altfel bunicul. El n-a avut în copilărie tot ce am avut eu, mai nimic de-a gata. A muncit pentru fiecare minut de mulțumire și împlinire. Și pentru că Profa’ ne-a spus să venim din vacanță cu câte o poveste scrisă, de cel puțin 10 pagini, m-am gândit să scriu și aici.
Bunicul meu nu s-a jucat niciodată ca mine pe televizor. Spunea că tatăl meu, „Copilul pierdut”, s-a născut de sub Marele Val. Acela care a venit dinspre mare și l-a târât cu bunica de mână în abis. Tata se născuse prin lumina ieșită din întuneric. Așa a fost posibil să apar eu, vreo 20 de ani mai târziu. Și iată-mă aici. Credeți că am scris doar 10 pagini pentru școală? Ei bine, am scris peste 200. De fapt, 300. În toate e bunică-meu. Tot erou, tot personaj principal, tot în centrul atenției dar niciodată doar el. Totuși, de multă vreme doream să îi fur măcar puțin un caiet în care el scria mereu cu ochelarii pe nas. Eram sigur că își așternea memoriile. Uite că am reușit. Încă țin în mână caietul buclucaș. Are foile galbene și un scris nu tocmai caligrafic. Mă gândeam că voi citi povești inventate cu dragoni, zâne, balauri și tot felul de extratereștri cu care el, bunicul, s-a luptat de-a lungul vieții. Dacă eu am avut totul și am totul, în schimb nu voi avea niciodată poveștile din caietul lui. Și nici ce am descoperit în ele. Nu era doar el erou. Era toată lumea. Și mai ales, m-am convins încă o dată cum știe să transforme din cuvinte iarba din verde în și mai verde, stelele să ți se pară nu chestii îndepărtate ci lumini care aproape te îmbrățișează, apa de la chiuvetă să pară izvor de munte. Că el bea cu așa poftă și sete, de îți venea să încerci și tu.
Să vă mai spun ceva: Nu sunt un copil care a ținut cu tot dinadinsul să se nască între două lumi. Mulți dintre colegii mei de școală sunt ca mine. Alfonso, venit din Spania, are tată spaniol și mamă din România. Francois, Tocilarul, e născut în Elveția și are părinți francezi, naturalizați drept americani până de curând. Isabelle, e din Basarabia, adică moldoveancă. De fapt, tot româncă. Nici nu știe altă limbă, în afară de cea engleză. Unde m-am născut eu? În New York! Și ca să fie lista completă, uite că am și un coleg născut din mamă româncă, de la Botoșani, cu tată italian, sosit din Palermo. Aproape oricare dintre colegii mei, are părinți emigranți și deseori de naționalități diferite. Suntem copiii timpului, născuți între două lumi, trăind între două lumi. Avem totuși ceva în comun, eu și bătrânul: Dorul nestins de tata. În fine, nu din vina vreunuia dintre noi suntem aici, ori cu rădăcini de prin toate țările.
Mie îmi place Kali. E preferata mea. O fată de culoare, sosită din Senegal. Știu sigur că într-o zi o să mă îndrăgostesc de ea. Și atunci furia oamenilor mari, adevărații vinovați, crescuți cu mentalitatea rasistă sau ultranaționalistă, va strica o altă posibilă poveste de dragoste. Era să uit de Alice, noi o poreclim „Principesa”. Dansează mereu, chiar și atunci când vine sau pleacă de la școală. Locuiește aproape așa că patinele cu rotile îi sunt nelipsite. Ea e cu aerobicul. Știe țările planetei foarte bine, le cunoaște capitalele. Ei bine, nu are rost să fiu modest: Aproape toți suntem copii precoci, deștepți, capabili și ambițioși. Poate că noi suntem adevărata generație Star Trek.
Of, m-am luat cu vorba și am uitat de bunicul. Știți ce face acum? Mai bine nu. Bine, vă spun: Sforăie. Se petrece însă ceva funny când sforăie: De câte ori face zgomot, începe pisica să miorlăie. Că noi avem o pisică. O cheamă Șeherezada. E mare, albă și cu o privire de zici că îți spune povești. Tot bunicul i-a dat numele ăsta. V-am zis, e tare moșu’. Și din seara asta îl iubesc și mai mult.
Când ești sigur că un om minte intens doar ca să pară interesant, e una. Dar când descoperi că ți-a spus multe lucruri adevărate, ori ești dezamăgit, ori uimit. Abia de puține zile l-am cunoscut mai bine pe bătrân și după seara aceasta, mai mult ca niciodată. Lăsăm la o parte ce se întâmplă în momentele astea: Sforăie cu ușa deschisă și trage vânturi. Sunt disperat. Bunica Rosa lipsește de acasă vreo 3 zile. Citește într-una și de când mă știu o carte mare și groasă care se numește Ana Karenina. Încă nu am fost curios să o deschid ca să văd despre ce e vorba.
Așteptați puțin, să închid ușa de la odaia bunicului. Eu îi zic odaie, ca să semene cu copilăriile de la țară, deși e o cameră modernă. Uffa, m-a luat rău de nas. Unde rămăsesem? La pisica Șeherezada? La Kali africanca? La Francois, „Tocilarul”? Nu mai contează. Când ai 12 ani, ești copil și descoperi câte ceva mereu, tot ce ai de făcut e să te bucuri. Însă cum spuneam la început, vreau să fiu mai repede bunic. Pentru asta trebuie să mai cresc. Apoi să găsesc o fată bună și deșteaptă, să o invit la dans direct, nu la hotel pe whatssap, apoi trebuie să ne căsătorim și să facem un copil care la rândul său să facă un nepot pentru mine. Vă dați seama cât mai am de așteptat? Ani, zeci de ani! O veșnicie! Chiar nu am atâta răbdare! Deci serios, vreau să fiu bunic, să povestesc și să înfloresc precum bunicul. Însă fără vânturi, da? Trebuie să fiu un bunic decent. Știți, după ce am citit niște foi din caietul ăla furat, mi-am dat seama că bunicii și bunicuțele sunt nemuritori. Prin viața și poveștile trăite de ei sunt nemuritori. Iar fără nemuritori ca ei, lumea aceasta s-ar sfârși. Fiecare mamaie sau tataie e câte o poveste de viață. Toți exagerează cu ce au făcut ei când erau la vremea lor dar niciunul nu minte când vine vorba de iubire. Eu, Tony, m-am născut abia după ce s-au întâmplat povești incredibile de iubire și de suferință. Sunt urmașul unor drame care și astăzi au loc în jurul nostru. Nu, nu suntem doar copiii timpului ci și ai dramelor. Deocamdată, ne jucăm. Peste nu mult timp, vom lupta! La Întrunirea Bunicilor, domnul Jason, le-a spus celorlalți că nepoții lor trebui să câștige Războiul Viitorului. Am fost și eu la întâlnirea aceea, eram curios. Toți au aplaudat după ce a vorbit demn și răgușit acel domn Jason. Inclusiv în lunile de vară, Jason Hopkins nu renunță la fularul subțire de la gât. Oamenii mari sunt ciudați. Vecina noastră, doamna Edith, scoate în fiecare dimineață capul pe fereastră, aruncă niște grăunțe și zice că își cheamă copiii la masă. Adică niște porumbei care apar de nicăieri și mai apoi încep să ciugulească prima lor masă pe cinste. Iar când trece câte un șofer cu ditamai Jeep-ul prin preajmă, dă amenințătoare din mâini, iar acela vede niște mâini groase și suflecate agitându-se.
Noi, copiii de aici, nu prea știm cum sunt potecile din copilăriile bunicilor. Totul e asfaltat sau pietrificat. Pe cât de avansată pare lumea aceasta, unde suntem noi, copiii tuturor lumilor, pe atât e de înapoiată. Așa e reieșit în mintea mea după ultimele povești ale bunicului.
Prima pagină din caietul bătrânului are prima frază așa: „Când urgia s-a abătut asupra sărăciei și vieții mele de tânăr nefericit, m-am trezit puternic și învingător. După ce m-am realizat, a venit chiar înainte de Crăciun ziua unui alt sfârșit de lume, când am făcut dragoste cu speranța și ea m-a iubit pentru a nu știu câta oară.” Mai pe la jumătatea caietului, bunicul scria despre altcineva, nu mai era el în toate, cum fusesem obișnuit. Între filele acelea, sute de oameni se învârteau într-o poveste încâlcită și totuși cursivă, lesne de înțeles. Am dat la final și nu mică mi-a fost mirarea când am văzut în loc de sfârșit o propoziție simplă: „Acesta este romanul ȘAPTE, moștenire pentru nepotul meu.” De ce Șapte? Nu înțelegeam.
– Câte zile are săptămâna?
M-am întors speriat și surprins totodată. Bunicul se trezise în toiul nopții și prin urmare m-a prins asupra faptului. Caietul secret era în mâinile mele. A repetat calm întrebarea:
– Câte zile are săptămâna?
– Șapte, bunicule.
– Câte continente are Pământul?
– Șapte, bunicule.
– La ce oră servim cina?
– La ora 19, bunicule.
– Poți să-i spui șapte seara. Și mai poți să afli că și curcubeul e format din șapte culori, cerul din șapte straturi, pisica are șapte vieți, chiar și Șeherezada noastră iar gărgărițele au șapte puncte negre.
Dintr-o dată mintea mi s-a luminat și mi-am adus aminte că la ora de religie, învățasem cum a făcut Dumnezeu lumea în șapte zile, cum a intrat Isus în Ierusalim în a șaptea zi și peste alte șapte zile, tot duminica, El a Înviat.
Bunicul a murmurat privindu-mă:
– Zice lumea că dacă visezi cifra șapte vreodată, a doua zi îți întâlnești sufletul-pereche. Mie mi s-a întâmplat. Am cunoscut-o pe bunică-ta. Am fost cam…nepregătit să o întâlnesc, nu arătam prea bine. În iunie 90, mulți tineri arătau rău, bătuți de „Armatele secunde”.
– „Armatele secunde”? Ce sunt acelea, bunicule?
M-a privit insistent și după câteva momente și-a tras un scaun ca să se așeze, fix în fața mea.
– Ești încă prea mic. Să zicem că o să înțelegi mai bine cam peste…7 ani!
– Dar vreau să știu acum, nu pot să aștept așa mult!
Eram mirat că nu s-a supărat pe mine pentru că-i furasem caietul. Adică romanul vieții sale. El mi-a spus încet, chemându-mă la fereastră:
– Uite, vezi colo? Întrebă el întinzând mâna spre un punct al cerului.
Nu vedeam nimic, era înnorat afară. Ba chiar tuna și fulgera. Dar el a deschis fereastra larg, rostind:
– Acolo sunt Pleiadele, stele-surori cu mama lor. Și sunt 7.
Se întoarse spre mine, punându-mi palma imensă peste creștetul capului:
– Vrei să afli? 7 ani trec repede, ai să vezi.
Dispăru vreo 2 minute și când a intrat în camera mea, avea la subraț un teanc de cărți. 7 la număr. Începu să le arunce direct pe pat, prezentând-o pe fiecare în parte:
– Asta e Biblia, Vechiul și Noul Testament. Asta e scrisă de Emil Cioran și astalaltă de Mircea Eliade. Aici ai „Moromeții”, al lui Marin Preda. Uite-l și pe Martin Eden. Jack London nu s-a lăsat.
– Colț Alb, Colț Alb, am strigat atunci bucuros. El a scris.
– Pe ăsta o să îl înțelegi mai greu, a murit nefericit în Franța. Emil Cioran. Sau poate a murit fericit, Dumnezeu mai știe…și uite și pe cel care ne-a făcut idioți: Petre Țuțea. Eu zic să începi cu Martin Eden, mai ușor pentru tine. O poveste a voinței și ambiției dintr-un alt timp. Nu o să pricepi mare lucru, am zis că ești mic dar nu prost. Până termini colegiul, vei fi pregătit. Acum, degeaba mi-ai șterpelit însemnările, hoțoman mic ce ești. Începi să te desparți de propria ta nevinovăție. Adică furi! Deja nu ceri voie! Degeaba crezi că ai dreptul să știi dacă nu înveți cum să afli. Și când o să te întâlnești tu cu tine însuți, vei fi deja bunic, așa ca mine. Fără școală, muncă și multă răbdare, nu vei înțelege nimic.
Nu mai știu ce a spus bunicul, pentru că m-a luat somnul acolo, între cărțuliile alea. Și nu mai știu nici cum au trecut alți 7 ani. Însă acum, mă simt pregătit să vă spun și vouă povestea din caietul acela mare plin de povești adevărate și mai ales de mâzgălituri. Bunicul trăiește și astăzi, la fel de vorbăreț. Atâta doar că la „Întrunirea bunicilor” au rămas mai puțini. Domnul Jason cu fularul, a murit în parc, în timp ce privea sprijinit de baston, lacul. Doamna Edith e mai bătrână și porumbeii sunt acolo, ciugulind voioși deodată cu sosirea fiecărei noi dimineți. Iar eu îl ascult pe bunicul, în aproape fiecare weekend. Ultima oară a spus o poveste inventată. Adică episodul acela în care el alerga cu barca după „Lebăda Albastră” și izbutea să o atingă iar când se întâmpla asta, dispărea. Și el se trezea la mal, cu barca lui cu tot, fără să dea din vâsle. Eu am văzut până acum doar lebede albe. Dar albastre? Hm, bunicule, hai să lăsăm închipuirile și magia. Mai bine să povestim lumii despre caietul tău. Despre povestea ta și a celorlalți. Despre cum s-a luptat fiecare cu lumile unde s-a dus. Ah, era să uit! Știți ale cui povești mi le-a citit bunicul încă de când mă duceam la grădiniță? Ale unui alt moșuleț, care și astăzi încântă lumea cu „Zgribulitele” lui: Lică Barbu. Și adevărat vă spun că și astăzi trăiește, mereu izbutind să descrețească frunți. Să lăsăm, pe moment. Prima pagină din „Șapte” al bunicului începe în forță, cu o istorie adevărată: Istoria Marelui Val și a Supraviețuirii. Deasupra, câteva gânduri de început, probabil așternute ca un fel de introducere în ceea ce urma să aflu eu și ceea ce și-a amintit el: „Nimeni nu a reușit să îmi fure vreodată amintirile frumoase. Nici măcar ființele care le-au trăit împreună cu mine. Uneori renaștem din lacrimi, durere, suferință. Alteori, surâdem deodată cu sosirea fiecărui răsărit. Fiecare dintre noi avem precum curcubeul vieții, splendoarea noastră interioară. Aceea ne va ajuta să trăim, întotdeauna.”
Era în vacanță atunci, cu bunica. Amândoi, tineri. Se căsătoriseră sub jurămând sacru chiar între flăcările unui septembrie de pomină. Pe bunicul meu îl cheamă tot Antonio. La 31 de ani, își ținea soția la piept, pe o plajă aflată aproape la capătul pământului. De nicăieri, apăruse un val imens, care se vedea sosind cu repeziciune dinspre larg. Nimeni nu a mai avut timp să reacționeze. Antonio și Rosa au fost acoperiți de apele învolburate, împreună și se părea că pentru totdeauna. Însă ei au crezut în Marea Salvare. Nu erau mari amatori de biserici, nu mergeau duminica la slujbă dar erau conștienți de ce spusese Țuțea, din care abia citisem și eu: Omul devine irațional fără credință, se îndreaptă spre nicăieri!”

(Roman în lucru. Drepturile de autor sunt rezervate)

Adrian Melicovici

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook