Dorul
de Eugenia Bucur
De ce îmi spui că iar ți-e dor de mine,
Că umbra verii azi îți pare deasă,
Ori ai uitat să iei parfumul fânului
Și să-l răsfiri din prag pân’ la fereastră?
De ce mereu când dorul te frământă…
Așa… cum mama frământa-n covată,
Tu vii în pragul zilei către mine
Să-ți ridic neputința ce te apasă!?
Cum crezi tu, dragul meu, că numai ție
Cuprinsele trecute-ți sunt prezent,
Când mie nopțile-mi aprind făclie,
Iar drumul zilei… nu îmi mai e drept,
Te așezi pe gândul meu ca o gutuie,
În fereastra din odaia de la drum,
Iar visul te transformă-n poezie
Si-n încăpere-i doar al tău parfum.
Privesc în steaua ce desparte cerul,
Desperecheată stă și-n chipul tău,
Iar luna stă zăludă și beteagă,
De atâtea doruri ce îi las și eu…
Tu vii și iar te duci și calea-i lungă,
Sinusoidă între iad și rai,
Pe calea de lumină e-ntuneric,
Iar vorbele în lacrimi îmi tot stau.
Aprind în zi tăceri neînțelese,
Iar șoaptele mi le așez în cui,
Urzind cu mintea planuri neînțelese
Si-mi fac din ele seara căpătâi.
Mă cheamă iarba verde nerostită
Și mătrăguna ce crescând a înflorit,
S-o sorb cu setea dorului din mine,
Când tu te întorci făr`a privi-n zenit.
Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook