Scrisorile cerului

1.
Copila mea,
Îţi scrie mama,

Scriu cu o tulpină de lăcrimioară pe retina de câmp a sufletului tău tânăr şi încă crud, scriu cu nimburi albe de înger,le prind pe creştetul tău inocent şi firav, sperând că într-o zi, vei reuşi să culegi un buchet imens de scrisori cu iz de primăvară. Sunt nişte epistole stoarse prin filtrul de lapte al norilor, sunt stropi de dragoste maternă distilate prin inima cerului. Într-o zi, vei compune din ele o ploaie torenţială, adăpând sufletul tău atât de însetat de armonie, împărțind câte un ulcior de frumos fiecărei inimi care vrea să bea un ocean dulce, deghizat într-o scoică cu perle de artă în ea. Îți trimit această scrisoare printr-un alb porumbel al păcii, care să-ți înalțe sufletul până la mine. El îți va acoperi viața cu o aripă ușoară, adormindu-ți durerile și trezindu-ți speranțele timide, care se jenează să ridice capul său de ghiocel de sub stratul de gheață hiemală. Primește, draga mea, această primă scrisoare și bucură-te că ai pe cineva în cer!!!

*
Măicuța mea,

Ah! Timpul, ca un dulgher mi-a lucrat în lemn inima. Astăzi, citindu-ți scrisoarea, am simțit-o transformându-se în vioară (deși lemnul, creat a fost pentru înflorire).
Mi-a fost dor de tine, cum îi e dor unei frunze de rădăcină, cum îi e dor unui cer de spectrul curcubeului, aidoma păsării ce-și visa cerul din colivia îngrăditoare. Anume dorul de tine mi-a dat arcușul ce-mi va mângâia strunele lăuntrice. Îți mulțumesc pentru răvașul împliat în visul meu la copilărie. Am și uitat cum e să vorbesc cu mama. Scriu transparent, transformându-mi cerneala într-o lacrimă la capăt de penel. Acum, voi învăța dinnou să eclozez cuvintele de sub scoarța inimii.. Îți voi da întrebări infantile, necoapte încă, întrebări cu tâmpla căruntă de așteptarea răspunsului tău, întrebări ce dospesc în mine ca pâinea într-un bob de grâu.
Astăzi, am văzut porumbelul păcii, ciugulind fărâme de stele din palmele cerului, l-am văzut plămădind pe ramul tânăr (și crud) al inimii un cuib din strune de vioară. Hai să așteptăm, a zis, până când vei putea culege fructele mieroase, coapte de dogoarea maturității. ce zici, măicuță, vom aștepta? vom avea atâta răbdare?

2.
Copila mea,

Pâinea devine mai gustoasă numai dacă aluatul așteaptă și rabdă. Știu, câteodată așteptările sting stelele ce abia urmau să se nască, ele alungă cocorii din toamne, iar pe arcușul viorii, așteptarea așterne tăceri. Dar ai observat, că nici o floare nu plânge pe timp de secetă? Ea rabdă…rabdă și tu ca ea, pleacă capul, ca un fir umil de iarbă, călcat de impertinența lumii. Învață răbdarea pietrei, care se șlefuiește doar în bătălia cu valurile mării, doar prin asaltarea stropilor de ploaie, care o poate găuri. Multe lacrimi cerești trebuie să se reverse până când piatra va deveni perfectă. Învață răbdarea butașului de vie, care se maturează în vinul euharistic.
Învață răbdarea unei bucăți de lut, care se transformă în porţelan, fiind lovită drastic de către un olar
Arsă de focul dorului, îngheţată de gerul maliţios al tristeţii, modelată până la starea perfectă. Lutul nu bănuiește că va sta undeva în vitraliu şi toţi îl vor admira pentru gingăşia pastelată a sufletului său, pentru formele ireproşabile, pentru decoraţiunile colorate, pentru inocenţă şi eleganţă.
Doar răbdarea smerită, în deplina ei tăcere, aduce lutul pe masa, unde o inimă însingurată bea ceai cu Dumnezeu.
căci cine se va smeri pe sine, va fi înălțat, iar cine se va înălța pe sine, va fi smerit.
Unii oameni sunt aidoma felinarelor cu false lumini, în toată nimicnicia lor, ei pretind că sunt stele. Însă eu știu că lumina de după sternul tău e adevărată.

*
Măicuța mea,

Vreau atât de mult să mătur cu nuiele de lumină întunericul din mine, să-l determin să se târască în coate din calea visului meu, atât de multe aș vrea să realizez, dar de fiecare dată îmi mototolesc visele ca pe niște foi maculate și le ard în focul uitării… doar scrumul rămâne din ele, ce să fac, măicuță pentru ca aceste aspirații să regenereze aidoma păsării Phoenix? Cum poate o buturugă să prindă rădăcini? Nu vreau să renunț la vis, doar pentru că toți oamenii trăiesc în clișee. Le este mai simplu să se topească în mulțimea pietrelor colorate cu vopsea decojită, decât să descopere perfecțiunea sufetului-diamant. Se iscă în mine o mare împotrivire când neinițiații ce pretind a fi giuvaieri, încearcă să-mi acopere strălucirea cu fadă acuarelă. Ajută-mă, măicuță, să-mi redescoper diamantul de sub stratul gros de fard și să-mi urmez propria mea cale, calea spre viitorul ce nu cunoaște monotonie.

3.
Copila mea,

Multe visuri albe, maculate fiind, au fost aruncate în lada de gunoi a neîmplinirii, doar pentru că aspirațiile altora aveau o nuanță gri.
Visurile se împlinesc, doar că nu le pune în ladă, nu le lăsa să putrezească sub ignoranța lumii triviale, nu-ți duce visurile la gunoi nu-i asculta pe cei ce-ți frâng aripile, lăsându-te să sângerezi disperarea (din rănile unde au fost cândva aripi). Ei sunt doar călăi ai aspirațiilor, abia așteptând să le pună sub ghilotină, să le schingiuiască, numai pentru a se afirma pe seama ta, pentru ca nu cumva tu să cucerești o stea mai depărtată, un pisc mai înalt. Iar tu, draga mea, nu semna sentința la eșec (pentru că o hartă cu mintea plată nu va descrie niciodată profunzimea globului pământesc, iar o machetă a sistemului solar nu va reprezenta niciodată dimensiunile lui imense). Doar tu, copila mea, știi ritmul în care se rotesc planetele dorințelor în Universul tău. Eu voi fi, pe viață, Calea ta Lactee, și dacă-ți va fi sete de laptele copilăriei, în care germinează cele mai incredibile visuri, să știi că sunt cu tine. Te privesc cu ochii mei de cer și sădesc în cugetul tău lumini, germinând soare. Împeună, vom transforma orice vis în realitate. Visul tău de azi este prima treaptă spre realitatea de mâine, prin ferma intenție de ascensiune. Trebuie să alegi astăzi ceea ce ai vrea să devii în viitorul îndepărtat. Va trebui să mergi pe poteci înguste presărate cu trandafiri ce-ți vor răni tălpile cu spinii, deși corolei îi va fi milă de ele. Vei escalada munți cu fruntea izbită de stele. În acest moment, însă, nu uita poalele de la care ai pornit. Vei întâlni pe calea succesului, pietre de poticnire, dar nu înceta să despici pietrele cu toiagul credinței, ca să trezești izvoarele din somnul încremenit. Poate că vei întâlni pe cale, lanuri de aur, lanuri în care holdele dau glas virtuților înrădăcinate în suflet. Ferește-te, însă de neghina ce vrea să-ți întunece noblețea luminoasă a spicelor. Frângând pâinea Vieții, despică neghina cu o muchie de cuțit și nu te lăsa absorbită de întuneric.
Dogorită de suferință de vei fi, odihnește-ți aritmia inimii purpurii, la izvorul lacrimii.

*
Măicuța mea,

Uneori mă bucur de darul lacrimii, doar pulsul ei vibrant în colțul ochiului, poate subția sufletul până la starea de strună cântătoare. Lacrima duce cu sine pietre de pe suflet, deaceea le sunt recunoscătoare pe veci.
Lacrimile mele nu reprezintă sângele conștiinței lezate de răutate, nu mai plâng de inferioritate, sau de mânie ci doar prind curajul unui fulg ce merge la luptă cu soarele. Uneori dorul sapă fântânile ochilor. Atunci plâng de dorul casei albastre în care locuiești. Când plânsul e eliberator, cerurile parcă s-ar elibera de furtunile din cearcăn, se înseninează cerurile din mine, bucuria își găsește albia, mărgăritarele își revăd mamele-scoici după revenirea pe țărm. Lacrima mea, uneori se îngemănează cu tine, măicuța mea
Gândim în unison, ești inima mea geamănă, inima-oglindă. Eu sunt doar un licurici, păstrând în interior lumina-mamă, o efelidă pe obrazul soarelui, captând milioane de raze și păstrându-le în amintire. Tu ești cerul meu-iar eu, un lac reflectând imensitatea uranică, o simplă fotografie de pe matricea eterului. Acum știu că dacă îmi e dor de tine, pot privi în inima mea și te voi vedea acolo. Dar totuși, te rog, mai scrie-mi… cu pensula visului pe foaia imaculată a inimii, sau cu o rază de lună la un capăt de cer, cu un nimb cuminte de păpădie sau…simplu, cu mina luminoasă a sufletului tău, trecut în eternitate, scrie-mi, căci fără tine, se golesc toate plinurile, se dărâmă fericirea, ca un castel de nisip, cerul a cade în fântână, iar pasărea inimii răgușește, nu-mi lăsa, măicuță, cuibul fără cântec…

4.
Copila mea,

Dacă cerul vieţii tale a devenit sur, dacă disperarea a supt din venele lui tot seninul, lansează către boltă, un aerostat albastru, pictat cu micile bucurii cotidiene, înmoaie pensula în curcubeul visului, lăsându-l să plonjeze rebel prin necuprins, fie ca măcar pe un colţ de cer să rămână un minuscul strop de senin. Dacă nu-ți stă în putere să alungi norii, învață să iubești ploaia, fii recunoscătoare fulgerului, care, în pofida violenței intrinsece, îți luminează viața.
Cu toate că ești îndrăgostită de curcubeu, bucurându-te de apariția lui ca de cele șapte minuni ale lumii, refractate-n spectru, îndrăgește și lacrimile norilor, duse în cearcăn ca niște cărtușe de plumb, dar, oare nu există nimic sublim într-o lacrimă? Lacrima nu trebuie luată drept măr adamic, rostogolit din vârful vestejit al păcatului, cu dorința ei străvezie de a strivi curcubeul-zâmbet. Lacrima este un dar, suferința-un dat, aducând rodul mântuitor al răbdării. Învață să te bucuri de o lacrimă a cerului, pentru că doar datorită ei, poți vedea curcubeul, doar datorită ploii, vei putea vedea cine își împarte cu tine umbrela. Re-colorează-ţi doar viitorul, şi ţine minte, acuarela, penelul şi talentul…sunt în mâinile tale…

*
Măicuța mea,

Nu pot să găsesc lira curcubeului, arcuită cu o lacrimă între două tărâmuri de lumină, probabil curcubeul meu ontic și-a uitat culorile în paleta creatorului și nu au rămas decât lacrimi, stropi de cerneală, din călimara suferinței, decolorați până la straveziu. Nu am în mâini decât un creion simplu, tocit de dureri, mina lui e pe sfârșite, repictează-mă tu, măicuță, căci fără tine, în lumea mea nu există culori… se pare că toate nuanțele au murit pe vârful pensulei. Dar tu, mamă,
pictează-mi buzele cu o roșie floare de trandafir,
Vopsește-mi părul în frunzele toamnei roșcate,
Desenează-mi sufletul cu o rază, la capătul căreia să răsară soarele.
Colorează-mi ochii cu pensula verde a ierbii, ce-și ridică creștetul de sub zăpadă.
Imprimă pe fruntea mea cerul întreg, ștergând cu radiera visului toți norii.
Sădește sub pleoapele mele obosite de înfrângeri un buchet de albăstrele
Pune în palmele mele o floare de cicoare, desfăcându-și corola de minuni
Rescrie-mă cu geana arcuită a curcubeului, să-mi coloreze viața cu spectrul conceput în inima cerului.

5.
Copila mea,

Nu mai trăi cu decepțiile zilei de ieri, ca nu cumva ele să devină împlinirea acumului. lasă-ți trecutul în propriul său cocon, evadează din el în chip de fluture. Doar că ar trebui să-ți dau o lecție de zbor, ca în grația ta, să nu-ți arzi de soare gingășia înnăscută. Ai grijă să nu zbori prea sus, dealtfel îți vei arde de rugul mândriei și al slavei deșarte inima de mătase, zvâcnind în aripi a aritmie. Niciodată să nu privești în urmă, acolo unde trecutul, ca o plantă carnivoră vrea să te devoreze. Privește doar înainte, precum și la cei ce zboară înaintea ta, urmează-l pe cel mai bun, pe cel ce îți poate oferi un model de plonjare. Dar nu uita, dacă vezi un suflet plângând de neputință, undeva, în urma ta, ridică-l pe aripa ta. Atunci vei fi răsplătită cu un zbor mult mai înalt. Zbori, fluture din cocon, sparge limitele, fii așa cum nimeni nu te-a mai cunoscut. Cu toată fragilitatea înnăscută, îndrăznește să cucerești înaltul! ține minte că zborul alb nu se naște din aripile înnodate pe spate a cocoașă, ci mai degrabă din conștiința de a fi fluture, care evadând din captivitate, recompune cerul. Învață lecția de zbor, trezind libertatea din sufletul tău. Libertatea adevărată a fluturelui, începe încă în temnița trupului de omidă atunci când până și târârea e o formă de curaj.

*
Măicuța mea,

Uneori mă simt prizoniera suferinței ce ricică sufletului cetăți. Atunci îmi caut libertatea în lacrima de ploaie ce asaltează piatra, tropotind cu tălpile goale. pe aripile vântului, scos din vistieriile ascunse ale Dumnezeirii. Caut libertatea în izvorul ce mângâie pământul cu mâini din ce în ce mai lungi, până și în floarea răsădită, care, deși își are patria în alte pământuri, crește acolo unde a regenerat, în macul rebel ce îndrăznește să dea glas purpurii pentru a se deosebi din mulțime. Caut libertatea peste tot, dar o găsesc în mine însămi. Libertatea supremă vine doar atunci când mă detașez de toate, atunci când nu-mi ancorez picioarele în ape tulburi.
Alteori tânjesc după libertatea cuvântului, am buzele legate într-un nod de trandafir, închid cuvuntele în corolă ca să nu risipesc polenul în clepsidra de vânt. Tăcerile sunt strigăte crescând spice până la cer și înapoi, sunt murmurări necurmate de liniștea asurzitoare. Nu vreau să încătușez cuvintele, ci le pun pe spate zborul, pentru că nu-mi e rușine de îngemănarea aripilor. Mi se face milă de neecloziuni, atunci sparg găoacea dură și îmi eliberez cuvintele din cuiburi.

6.
Copila mea,

Azi scriu transparent, dar nu și invizibil. Auzi-mi șoapta ploii, ce deghizează tunetul. Tunetul e dreptul ploii la voce, pe care surdul nu o aude, în pofida dorinței sale. Murmurul- o formă de libertate extremistă a stropilor, alergând pe buze asfaltate de tăceri. Miile de cuvinte nu fac decât să descrie perfecțiunea asurzitoare a tăcerii. Din toate limbile existente pe pământ, cea mai frumoasă e limba tăcerii cu aromă de liniște, de isihie, de rugăciune, pe care doar Dumnezeu o poate auzi. Se pare că retrăiești timpurile babiloniene , când toate cuvintele s-au amestecat. Câteodată omul vorbește tăcând și tace, vorbind. Atunci doar liniștea e cea ce vorbește. Inimile furtunoase produc prea mult zgomot, astfel încât ecourile se parg de zidul dintre suflete, mințile goale produc prea mult vacarm, strigând pe piețe. Doar înțelepciunea tace. Aș vrea mult, copila mea, să te văd înțeleaptă. Dacă cuvântul tău e în stare să aducă în falia inimii cutremurul, mai bine nu-l erupe din crater, ci acoperă propriul tău vulcan cu o rugăciune aducătoare de pace. Atunci toate stihiile se vor potoli. Nu mai demonstra nimănui că ai dreptate cu prețul răzvrătirii. Uneori pacea e mai presus de dreptate.

*
Măicuța mea,

Dreptatea… a zburat, măicuță din lumea telurică. Nevinovatul plătește bir în rând cu trădătorul. Dureros e sărutul iscariotean, atunci când arginții din pungă, capătă două fețe, sinceritatea e luată drept naivitate, credința drept retard, iar prietenia drept neatenție. Nu mai există prietenii durabile, nu mai există aripi pereche. Fiecare poartă povara zborului pe o singură aripă. Ah, de ar învăța oamenii prietenia de la paginile foii, care nu pot exista independent, fărâmitură cu fărâmitură, oamenii ar deveni pâine. Dacă am lua exemplu de la ocean, care rămâne a ființa doar prin comuniunea imbatabilă a stropilor.dacă am lua exemplu de la stele, care, doar reunindu-se, alcătuiesc o constelație… Dar, din păcate, oamenii au alte modele, alergând după nonvalori. Unii oameni au plinurile golite de sens. Ei doar își ambalează cu aur cioturile adamice, spre a epata cu aparențele, nu și prin conținuturi. Mi-aș dori ca oamenii să-și topească veacul glaciar cu sufletul-soare. Mi-aș dori ca toți să zâmbească cu toată porfira inimii, cu tot azurul ochilor, nu doar cu buzele rujate. Mi-aș dori ca privirea să exprime zbor, nu doar arcuirea genelor false. Eu totuși, măicuță, cred că binele va coborî talerul Femidei. Nu am cum schimba lumea de una singură. Pot doar să-mi schimb atitudinea, iar în loc să duc lacrima în chip de piatră până în vârful dealului(aidoma lui Sisif), aleg să o duc la moară. Îți promit, măicuță,să fiu mai bună, să o inimă curată, albă aidoma crinului despătimit de mac.

7.
Copila mea,

Judecata nu e în mâinile noastre, ci în mâinile bunului Dumnezeu. Tu, draga mea, nu judeca și nu privi oamenii de pe vârf de munte, chiar dacă poți atinge cerul cu propria tâmplă. Caută înălțarea în genunchii înfrânți, caută zborul în capul plecat și pe spinarea dezaripată. Câtă smerenie păsării, ce având aripi, caută prin iarbă fărâme de lumină! Fii porumbelul ploii, în care Duhul Sfânt se sălășluiește, fii blândă și transparentă, nu te abate niciodată de pe calea pluvială. Deși a cunoscut înaltul, ploaia tot pe pământ cade. Cât de înalt n-ar fi copacul, frunzele se lasă în jos. Impenetrabila realitate este că o singură clipă desparte vara de toamnă.
Ornicul inimii, bătând în gol a pendul, anesteziază clipa ca să nu mai simtă cum trece din viață. Secunda lasă pe cercul infinit, o urmă de sare, cale spre nicăieri, revenirea la ieri, prin noua zi de azi, prin ochiului orb, cerșind iertare pentru dârele saline lăsate de lacrima neobservată. Clipa devenită lacrimă nu va reveni niciodată în albia ochiului, aidoma apei Iordanului. Ea va rămâne doar încondeiată în călimara trecutului, scriind cu apă în cartea Vieții.

*
Măicuța mea,

Mă doare secunda sângerând dorul de tine. Am bandajat-o de multe ori pentru a estompa hemoragia veacului. Însă nu există pansament timpului. Rămân pe suflet cicatrici. Rană pe rană s-ar putea vindeca
Apa vremii nu-ți poate șterge amintirea, dar poate spăla sângele scurs din rană. Timpul ți-a răpit ultima bătaie a inimii în chip de clopot, ultima suflare în chip de vânt. A adus visul meu la primăveri, în iernile cărunte alelui Bacovia, lăsându-mă să respir a iarnă
Acel decembrie de plumb bacovian, cu acel alb decor funerar și-a descătușat lupii de zăpadă, strivindu-te între incisivi. A lăsat pe geam o pereche de flori de ger și lacrimi pereche după cortinele albastre ale ochilor, trase astfel încât doar eu să te pot citi în oglinda lacului. De ce în oglindă? Pentru că mă simt a fi reflectarea ta dedublată.
Iar sufletul tău a rămas duminică albă strânsă ân cotorul calendarului hibernal al gândurilor mele. De acolo, nimeni nu te va puta rupe în veac.

8.
Copila mea,

Timpul pe nimeni nu cruță. știi de ce? Dacă nu ar fi rănile sângerând, nu ar exista mir de uns pe rana. Timpul poate fura clipa de azi, poate fura ziua de mâine, dar nu poate fura amintirile- fotografii de pe matricea trecutului. Când îți e prea frig de-atâta iarnă, încălzește-te la flacăra lumânării topite până la o lacrimă de ceară și mir. Această lacrimă devine pentru tine ziditoare. Din ea, parcă renasc faguri plini-ochi cu mici bucurii, trăite și văzute în visul unei albini, care aduce rodul muncii sale. Dar știi tu, draga mea, că și acei fulgi incisivi, care te-au rănit cu gerul-spin, pot deveni albe flori pe geam, flori din care albina visului se hrănește. Dacă ți s-a dat floare și fagur, umple-l doar cu miere, poți face asta, știu bine. Nu uita de menirea ta de creator, nu trăi doar în visul copilăriei. Mierea târzie e mai dulce. Nu poți transforma lacrima de ceară în polenul tânăr al florii, așa precum nu poți copilăria la răscrucea dintre ani, nu poți retrăi trecutul la momentul prezent. Resemnează-te, nu mai lupta cu morile de apă. Nu fă munca lui Sisif, nu-ți mai duce lacrima la deal, te rog să o duci la moară.

*
Măicuța mea,

Lacrima mea e de sticlă, își sparge tâmpla de asfalt atunci când merge la asalt. Lacrima mea e ca stropul de ploaie ce deghizează tunetul. Furtuna e dreptul lacrimii mele la voce, pe care timpanele astupate nu o pot auzi, o formă de libertate extremistă a stropilor, alergând pe buzele asfaltate de tăceri. Câteodată, omul vorbește tăcând și tace vorbind. Inimile furtunoase produc atâta zgomot, încât ecourile se sparg în cioburi de zidurile dintre suflete. Mințile goale produc prea mult vacarm, strigă pe piețe. Iar înțelepciunea tace și ascultă. Mă doare, măicuță când vânturile iscate pe aripa mea de fluture nu răsună în chimvale. Aș avea prea multe de spus. Ceea ce nu-i pot zice altcuiva, ție îți vorbesc. Îți vorbesc murmurând a izvorul smuls din rădăcină, izvor fără piatra-mamă. Asta sunt fără tine…Iar cu tine sunt stejar pulsând în ghindă, sunt mărul întors în sămânță. Mi-am uitat freamătul în lemnul crucii tale.

9.
Copila mea,

Uneori ai buze legate într-un nod de trandafir, închizi cuvintele-n corolă ca să nu risipeștipolenul în clepsidra de vânt. Tăcerile tale sunt pentru mine strigăte, crescând spice până la cer și înapoi, sunt murmurări necurmate de liniștea asurzitoare. De ce încătușezi Cuvântul? Îți e cumva prea greu să-i pui pe spate zborul? Sau rușine îți e de îngemănarea aripilor? Sau îți e milă de neecloziuni? Chiar contează cuvintele altora mai mult decât tăcerile tale? știu că au rămas prea puține zboruri pentru penițe (și tot mai multe pene pentru perne). Călimara și-a uitat cerneala într-un izvor de adăpat turma. Dar eu știu că tu nu te vei topi în mulțime aidoma multor diamante care își autopoleiesc strălucirea cu un roșu fad și inexpresiv doar pentru a se dedubla, pentru a fi ca toți. Tu însă, copila mea, decojește-ți falsitățile ca să rămâi veritabil diamant, unic în felul tău de a fi, de a gândi. Gândul tău- porumbel în cârdul de corbi, miel în haita de lupi. Rămâi a fi ceea ce ești, lasă amprenta inimii tale pe o pagină nescrisă, spărgând felinarele cu soarele din tine.


(Roman epistolar în lucru. Drepturile de autor sunt rezervate)

Victoria Guțu

---

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook