Alexandru-Eusebiu Ciobanu – Interviu cu Ionuţ Caragea
Ionuț Caragea (n. 12 aprilie 1975, Constanța, România) este un scriitor de limbă română și limbă franceză[1]. Este considerat de mai mulți critici și oameni de litere unul dintre liderii generației de scriitori douămiiști, unii critici considerându-l chiar liderul de necontestat al acestei generații[2][3][4][5][6][7][8][9]. Totodată, este apreciat ca unul dintre cei mai atipici și originali scriitori de care dispune în prezent România[10][11][12][13][14]. Este cunoscut și în Franța, unde i-au fost publicate mai multe cărți traduse sau scrise direct în franceză, devenind astfel membru al Societății Poeților Francezi și membru al Societății Poeților și Artiștilor din Franța[15]. Academicianul Giovanni Dotoli, una dintre personalitățile marcante ale Francofoniei, analizând volumul de poeme “Mon amour abyssal”, consideră că Ionuț Caragea este un poet care onorează România și literatura europeană. [16] Ionuț Caragea a fost premiat de două ori de Societatea Poeților Francezi, cea mai veche și cea mai prestigioasă societate de poezie din Franța. „Mon amour abyssal” a fost distins cu premiul „François‑Victor Hugo”, iar „J’habite la maison aux fenêtres fermées” a obținut premiul „Mompezat”.
sursa:Wikipedia
1. Alexandru-Eusebiu Ciobanu: în volumul de debut vă autodefiniţi un „poet”; un „suflet mare” care „trăiește într-o inimă”. Cine este și cum este omul dinăuntru?
Ionuţ Caragea: În primul rând, mulţumesc pentru întrebări şi felicitări pentru rolul de promotor literar pe care ţi l-ai asumat! Este rar să vezi tineri preocupați de literatură în această eră tehnologizată, iar revista Solitudinea aduce un plus de frumuseţe spirituală şi speranţă. Referitor la întrebare, primul pas al oricărui scriitor îl reprezintă comunicarea cu sinele, cu eul superior, cu sufletul. Spaţiul intim, generator de idei, de sentimente ce se vor descătuşate, este cel care ne ajută să dăm viaţă cuvintelor. Omul dinăuntru este pasărea care iese din colivie şi zboară cu aripi de cuvinte, pe drumul transcendental al relaţionării cu universul, cu divinitatea.
2. A.E.C.: Cum aţi început să scrieţi și care au fost primele visuri/ intenții?
I.C.: Primele poeme datează din perioada adolescenţei. Atunci eram timid cu fetele şi prindeam curaj numai cu ajutorul poeziilor. Cu adevărat am început să scriu în Canada, a doua mea patrie, din nevoia de a afla cine sunt şi ce trebuie să fac cu viaţa mea. Voiam, totodată, să las ceva important în urmă, să simt că nu trăiesc degeaba pe Pământ. Simţeam, în adâncul meu, că am ceva important de spus, ceva care poate schimba lumea în bine. Probabil şi fiindcă treceam printr-o perioadă grea şi eram dezamăgit din multe puncte de vedere. Astfel mi-am luat soarta în mâini şi am început să scormonesc în mine după cele mai bune răspunsuri. Visurile mele se rezumau şi la persoana pe care o iubeam. Voiam să mă vadă altfel, aşa cum nu mă cunoscuse niciodată. Dar pe măsura ce ea a dispărut din peisaj, visul meu a fost să mă ridic pe noi culmi, să ajung un nume important în lumea literară.
3. A.E.C.: Ce anume vă inspiră? Care sunt temele predominante în scrierile dumneavoastră?
I.C.: Inspiraţia este o stare care mă ia mereu prin surprindere. Nu ştiu de unde vine şi cât va dura. Pot spune, totuşi, că am fost inspirat în momentele de frământare sufletească, în momentele de suferinţă provocate de boli sau de absenţa fiinţelor iubite. Sau de şocul pe care mi l-a produs experienţa emigrării. Deci, vorbim de o conjunctură favorabilă scrisului, chiar dacă, aparent, poate părea nefavorabilă omului. Dar am şi reuşit să-mi induc inspiraţia prin lectură, să intru în transa hipnotică a versurilor unor autori care erau pe aceeaşi lungime de undă cu mine, apoi să văd dincolo de cuvinte lor, să generez noi idei, să creez noi universuri. Temele vin din viaţă, viaţa noastră, a tuturora.
3. A.E.C.: Care sunt autorii de la care aţi învățat cel mai mult?
I.C.: Nu am învăţat poezie de la nimeni. Am scris aşa cum am simţit eu, fără să mă gândesc la canoane. De fapt, nici nu aveam un bagaj consistent de lectură la început. Era un proces spontan, aproape inconştient, iar atunci când conştientizam că scriu, ori mă simţeam ca o unealtă a divinităţii, ori ca un zeu al cuvintelor. Ori eram dominat de cuvinte, ori le dominam eu pe ele. Când primul meu manuscris a ajuns pe mâna unui poet cu experienţă (George Filip), au existat câteva mici corecţii şi propuneri de modificare, lucruri care ţineau de regulile metricii (la versul clasic) sau de anumite combinaţii de cuvinte care puteau avea o altă fonetică. Sfaturi am primit şi de la Adrian Erbiceanu, dânsul sugerându-mi să renunţ la unele pasaje care erau mai redundante sau vulgare. L-am ascultat şi bine am făcut…
4. A.E.C.: Cum v-aţi schimbat stilul de a scrie după ce aţi publicat prima carte?
I.C.: Nu m-am gândit niciodată să-mi schimb stilul, cred că s-a întâmplat de la sine. Am scris când în vers alb, când în vers clasic, când concentrat, când torenţial, în funcţie de starea în care mă aflam. Totuşi, atent la reacţiile critice şi începând să citesc şi alţi poeţi, m-am confruntat cu felul lor de percepe poezia. Şi mi-am dat seama că nu eram cu nimic mai prejos, din contră, mă simţeam ca într-o familie. Nu există poet care să mă complexeze, nu există vreun anumit gen de poezie care să mă determine să scriu altfel. Pot experimenta, de dragul jocului, dar nu sunt dependent de joc. Cred că vârsta şi suferinţele m-au făcut să mă schimb cel mai mult în scris. Am devenit mai răbdător, mai economicos, mai intrinsec. Îmi dozez altfel energiile, interacţionez altfel cu lucrurile din jur, privesc lumea cu alţi ochi.
5. A.E.C.: Care este întrebarea pe care aţi dori ca cineva să v-o adreseze? Ce aţi răspunde? Există vreo întrebare la care nu aţi vrea să răspundeţi?
I.C.: Nu ştiu, sunt deschis la orice, atâta timp cât există decenţă şi interes pentru lucruri care îi pot ajuta pe oameni. Aş spune mereu ceea ce cred şi ce simt. Poate că ar fi mai uşor dacă oamenii ar citi cărţile mele, ar găsi răspunsuri la întrebări pe care nu şi le-au pus încă…
6. A.E.C.: Din zecile de volume pe care le-aţi publicat, aţi putea alege unul „de suflet”?
I.C.: Nu. E ca şi cum ai avea mai mulţi copii, iar cineva te-ar întreba pe care îl iubeşti cel mai mult…
7. A.E.C.: Din punctul de vedere al unui critic literar, care consideraţi că este cea mai bună carte publicată de dumneavoastră?
I.C.: Nu sunt un critic de meserie, cu studii filologice. Reperele mele ţin de atitudini proprii combinate cu lecturi masive. Nu folosesc şabloane tehnice cu obstinaţie (poate de aceea nu scriu sonete, fiindcă nu îmi place să mă conformez regulilor). Îmi place să ajung la esenţe, prin judecata proprie, prin felul meu de a recepta, asimila şi trăi poezia. Cea mai bună carte este un termen atât de rudimentar şi atât de relativ… Tot ca un părinte mi-aş privi cărţile, dar aş putea spune că romanul meu S.F., “Discipolii zeilor de altădată”, este cartea cea mai complexă şi imaginativă, iar romanul meu memorialistic, „Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele!”, este cartea cea mai spirituală, cu cele mai multe lecţii de viaţă, dar şi cu lecţii despre ce a însemnat poezia pentru mine, cum am descoperit-o şi cum m-am dedicat ei.
8. A.E.C.: Ce înseamnă poezia și, implicit, poetul în ziua de azi (în spațiul românesc și cel universal)?
I.C.: Poezia este şi va rămâne mereu aceeaşi. Creare, facere… Toate-s vechi şi nouă toate, ar spune Eminescu. Poetul? Slujitor al cuvântului sau zeu al lui, depinde de moment, de stare, de conştientizare. Adevărata poezie şi adevăraţii poeţi trec de graniţele lingvistice şi culturale… Totul este universalitate, fiindcă sentimentul este universal… Autohtone sunt doar interesele mărunte care denaturează poezia, care o tăvălesc în mizerie, care o tratează ca pe un instrument al perversităţii, al denigrării sau al profitului imediat…
9. A.E.C.: Unde vă pot cititorii urmări activitatea?
I.C.: Cărţile mele pot fi găsite în librării, dar mai multe dintre ele pot fi citite şi pe site-ul meu oficial, www.ionutcaragea.ro. Activez şi pe reţelele sociale, mai ales pe Facebook, unde îmi postez, deseori, cele mai noi creaţii, înainte de a fi publicate pe hârtie. Mă voi baza pe gustul tău dacă doreşti să selectezi ceva pentru revistă, indiferent de locul din care vei culege creaţiile mele. Voi încheia, mulţumindu-ţi pentru interes şi dorindu-ţi mult succes în activităţile literare!
Interviu consemnat de Alexandru-Eusebiu Ciobanu, Iuliana Pașca
10 februarie, 2020
***
Zborul cu ochii închişi pe aerul aripii lipsă
de boala scrisului
se îmbolnăvesc cei mai sensibili
şi cei mai aroganţi
care este unul şi acelaşi lucru
privit prin ochiul celui ce vede tot
şi înţelege tot
de boala scrisului
se îmbolnăvesc cei ce cred
dar care nu o spun
şi cei ce se opun, chiar dacă şi ei
acceptă curgerea cuvântului precum
lacrima şi picătura de sânge
de boala scrisului nu te poţi vindeca
prin beţia cuvintelor celorlalţi
ca să uiţi cine eşti
de unde vii şi unde trebuie să mergi
şi nici nu te poţi lega de cuvânt
ca de-un pietroi
apoi să te arunci în amontele inimii
de boala scrisului nu te poţi vindeca
prin ecoul cuvântului
şi nici prin tăcere, ţinând pasărea
închisă în colivie
doar zborul cu ochii închişi
pe aerul aripii lipsă
când aerul e sufletul tău, călătorind
între lumile cuvântului
Iubire cu erată
de mi-ar fi dat să cer, aş mai trăi o viaţă,
aceeaşi, dar văzută cu ochii de acum.
de ce? m-aţi întreba… v-aş spune, clar, în faţă:
aş vrea să-mi scriu finalul la ultimul volum.
finalul? ce vă miră, e unicul cuvânt
şi prima mea durere cu lacrimi pe obraz,
e mama mea de-a pururi şi tatăl meu cel sfânt,
e dulcea fericire şi cel mai greu necaz.
de mi-ar fi dat să cer, dar cine poate cere
ceva ce nu-i al lui şi nu a fost vreodată?
pe veci mă resemnez în neguri de tăcere,
volumul meu s-a scris: iubire cu erată.
Coloana infinită
acceptă-mi mângâierea, renunţă la-ntrebarea
ce te frământă-ntruna: noi ne vom potrivi?
acordă-mi doar o şansă şi vei simţi schimbarea:
o nouă aventură în fiecare zi.
nu vreau să-ţi fie teamă, nu vreau să mai fii tristă,
mai este loc de-un zâmbet, durerea a trecut,
priveşte înainte, speranţă mai există,
pot spune că idila abia a început.
promit, ne vom atinge şi vom clădi iubirea,
coloană infinită cu palmele pe cer,
şi vom culege stele, să le simţim zvâcnirea
când inimile noastre nu vor avea reper.
şi sper c-o să petrecem de-a pururi fericirea,
din şoapte şi săruturi mereu ea va-nflori,
şi-o să te mirui tandru şi-agale cu privirea,
scăldată-n curcubeie şi lacrimi albăstrii.
Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook