Luminațiile

de Eugenia Bucur

Mamă, de o fi și tu să vii,
Pe drumul acesta nevăzut,
Să știi că am lăsat să cadă lacrimi,
Să mă găsești măicuță,
Să fii în primul rând…
Când soarele v-a scăpăta,
Mai aprins decât în seri de vară,
Eu sufletul îl voi lăsa deschis
Să-l recunoști, măicuța mea,
Eu să te simt în mângăieri, comoară.
Privesc cărări de stele călătoare
Și inima-mi vibrează-n nevăzut
La gândul că în seara asta, mamă,
Te-oi întțlni, cum n-am făcut demult.
Îmi luasem gândul de la întâlnire,
Dar astă noapte, în luminații,
Poate te-oi strânge la piept
Să-mi stingi focul dorului din lacrimi.
Lumea toată e schimbată,
Cu restriști, cu distanțare,
Cu COVID… și alte mii de fiare.
Nu mai mergem nicăieri,
Nici la nuntă, nici la-nmormântare.
Părinții cu copiii nu se mai regăsesc,
Pământul e un iad fără încetare.
Fiecare e o piatră de mormânt,
De plumb, de lut, un muc stins de lumânare,
Prin ferestre de durere greu se spune un cuvânt.
Ne apasă drumul scurt și dureri ce stau pe oase,
Ce-au întunecat pământul și pe omul pus în lanțuri.
Viii sunt în condamnare, om cu om nu mai cuvântă,
Nici clopotul la biserici, morților nu le mai cântă.
De mi-oi fi înstrăinată, într-o lume așa amară,
Tu să știi, măicuța mea, că te aștept cu doru-n poală
Și cu brațele deschise pe cărarea dinspre cer
Să îmi alini, mamă, dorul, pe pământul prins în nor.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook