Dr. Vasile Astărăstoae – Medicină și creștinism (II)

Afirmam într-o notiță anterioară că rădăcinile medicinei, în Europa, sunt creștine (fie că o recunoaștem sau nu) și că, indiferent ce spunem sau orice facem, credința și medicina, în esență, nu pot fi separate. Contribuția creștină în medicină s-a manifestat pe mai multe paliere: atitudinea față de boală și bolnav, crearea și dezvoltarea spitalelor, implicare comunitară, învățământ și cercetare științifică.

Vom arăta în continuare rolul creștinismului în crearea și dezvoltarea spitalelor.

Crearea spitalului reprezintă punctul culminant a trei secole de filantropie medicală, timp în care Biserica a menținut un program extins de îngrijire a bolnavilor. Nicio organizație similară nu există în lumea clasică.

Din secolul al IV-lea și până în prezent, creștinii au fost deosebit de proeminenți în planificarea, amplasarea și construirea spitalelor, precum și în strângerea de fonduri pentru acestea. Orașele cu populații creștine semnificative începuseră deja să schimbe atitudinile predominante și să construiască ospicii (case de oaspeți pentru bolnavi și pentru cei cu dizabilități cronice).

Ne-am fi așteptat să găsim originea spitalului (în sensul modern al cuvântului) în Grecia, locul de naștere al medicinei raționale în secolul al IV-lea î.Hr. Nu a fost așa. Medicii hipocratici tratau doar acasă, iar templele lui Asklepios au fost utilizate pentru somn de incubație și tratament magico-religios. Infirmeria romană (valetudinaria) era accesibilă doar unui public limitat (în special soldaților și sclavilor de pe moșiile plantațiilor) și nu aveau o natură filantropică.

Una dintre cele mai vechi forme de asistență creștină „spitalicească”, organizată din secolele al II-lea până în al V-lea, în jurul centrelor ecleziastice active, a fost diaconia. Diaconul, colaborând cu preotul și episcopul, avea datoria să ajute frații nevoiași și să le acorde asistență medicală în numele comunității creștine. Istoricii diaconiei sunt de acord în atribuirea unei funcții medicale diaconilor; în unele cazuri, atribuțiile lor erau cele ale lucrătorilor din spitale sau ale asistentelor medicale în sens strict.

Arhondaricul a fost prima instituție cu rol de spital atașată la diaconie. A fost deschis tuturor celor care au nevoie de adăpost și, inițial, a fost un adapost pentru călători și pelerini din locuri îndepărtate și cu nevoi financiare. Apoi, în majoritatea cazurilor, s-a produs treptat o schimbare. Asistența pentru bolnavi a prevalat asupra oferirii de adăpost.

În anii 370, creștinii au creat spitalul (xenodochium), o instituție specific creștină, care a apărut din idealurile filantropice ale bisericii timpurii. A însemnat adăpost pentru bolnavi și, în timp, xenodochium a devenit sinonim cu hospitale. Până în secolul al IX-lea, termenul xenodochium a fost folosit și în Occident în sensul său bizantin. Treptat, latinescul hospitale a fost preferat, determinând (până în secolul al XII-lea) dispariția termenului de xenodochie. Spitalul a inclus adesea un orfelinat și case pentru săraci și persoane în vârstă într-un singur complex.

Cel mai vechi și mai cunoscut spital a fost Basileias (Vasiliada), fondat de Sfântul Vasile cel Mare (episcop al Cezareii) în anul 369 d.Hr.(sau după alți autori în 372 d.Hr.). Acesta a fost primul spital de mari dimensiuni (300 de paturi) pentru bolnavi gravi și cu dizabilități. Iar aici erau îngrijiți chiar și bolnavii de ciumă. Existau clădiri pentru unitățile de izolare, pentru tratarea persoanelor sărace sau în vârstă, pentru călătorii bolnavi și o casă de lepră. A fost primul dintre multele spitale construite de Biserica Creștină. Spitalele după modelul Basileias s-au răspândit rapid în Est și ceva mai târziu în Occident. (…) – integral pe astarastoae.wordpress.com.

Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un like și să distribuiți pagina de Facebook