Cotul Donului 1942 – 79 de ani

Să nu-i uităm pe eroii noștri!

În vara lui 1942 douăzeci și șase de divizii românești au luat parte la cucerirea Crimeii împreună cu aliații germani, unguri și italieni – era prețul cerut de Hitler pentru reîntregirea țării. Toamna, conform strategiei germane, trupele române ajunse pe malul Donului și la Stalingrad au primit ordin să-și facă bordeie pentru iernat. Permanent hărțuiți de inamicul sprijinit de SUA cu tancuri T-34,  camioane „Dodge“ cu cîte șase roți motrice în benele cărora erau montate tunuri antiaeriene și studebakere pentru drumuri desfundate, românii au avut de luptat suplimentar cu frigul năprasnic și, din vina aliaților germani care nu și-au îndeplinit obligațiile de aprovizionare asumate, cu lipsa de echipament călduros, de alimente și de muniție. Cum prevăzuse dar nu fusese luat în seamă generalul de armată Dumitrescu, breșa Don-Stalingrad a produs un fund de sac în care a nimerit Armata 3 română. Între 19 brumar 1942 și 8 gerar 1943 peste 155000 de români au pierit eroic. Pe lîngă lipsurile enumerate, așa cum a precizat un veteran creștin, dr. Iosif Niculescu, un lanț de trădări au pecetluit tragedia.

„Nimic nu-i întîmplător; totul e proniator“ – ne spunea adeseori pr. Constantin Galeriu în predicile sale duminicale de la Biserica Sfîntul Silvestru. Iată cum m-am familiarizat prin vrerea divină cu grozava problematică.

Un prim mesager a fost Vasile Valușescu, locotenent de intendență scăpat nevătămat din încleștarea pe viață și pe moarte de la Cotulul Donului prin voia Sfintei Treimi, a Maicii Domnului nostru Iisus Hristos și a rugăciunilor Sfîntului Ierarh Vasile cel Mare. Vasile Valușescu m-a onorat cu prietenia sa intermediată prin 1980-1981 de profesorul meu diriginte Enache Nedela, devenit pentru mine, cel lipsit de prezența tatălui biologic, și părinte spiritual. După ce se întorsese de pe front, îmi spunea septuagenarul meu prieten, țărănist ca orientare politică, devenise partizan în Munții Mehedinți, fusese capturat de securiști și apoi îngroșase rîndurile deținuților politic, fiind grațiat în 1964. În lungile discuții purtate în parcul din preajma locuinței sale situate în zona Circului din capitală, unde ieșeam special, fiindcă în casă erau instalate microfoane ale securității, după obiceiul epocii, Vasile Valușescu îmi relata episoade din teribila retragere de sub gloanțele inamicilor. N-am avut inspirația înregistrării acelor convorbiri; am rămas însă cu sentimente adînci de compasiune nemărginită și de admirație particulară ce s-a generalizat, cu timpul, spre a cuprinde generația de eroi din care a făcut parte. Rezum în cîteva fraze relatările sale: ca absolvent al Academei Comerciale (actualmente de științe economice) fiind pe front locotenent de intendență, la dezastrul militar produs cu începere din 19 brumar 1942 s-a repliat împreună cu o parte din compania sa decimată încropind un pluton căruia i s-au mai adăugat pe lungul drum al repatrierii cîțiva fugari în retragere. Indescriptibilele privațiuni (foame, frig etc.) le-a îndurat animat de o credință statornică, pe care o dobîndise din mediul natal – satul Prigor – și care l-a făcut să vadă critic „binefacerile“ aduse mujicilor de rînd de Stalin și ai lui. A întîlnit oameni simpli, pe care s-a putut bizui, dar și ticăloși, pe care i-a înfruntat cu succes, alături de camarazii săi. A vrut Dumnezeu și Sfîntul Vasile cel Mare să scape teafăr după luni de grozave lipsuri și să-și regăsească satul, unde puținii locuitori rămași erau dezorientați, aproape dispuși a vedea în armata roșie pe eliberatori. I-a informat asupra realităților bolșevismului precum făcuse în alte împrejurări Panait Istrati în celebra sa carte Spovedanie pentru învinși. Ca om de acțiune, s-a angajat în lupta anticomunistă ca partizan, fiind însă capturat și întemnițat și suferind tot calvarul despre care depun înfricoșătoare mărturie cărțile de memorialistică apărute după 1990. A fost grațiat în 1964, odată cu ceilalți deținuți politic și pus a semna o declarație că nu va comunica nimănui prin ce-a trecut – mie, care-l cunoscusem, așa cum am precizat deja, prin anii 1980-1981 nu mi-a mărturisit chinurile din infernul carceral decît după 1990.

Peste ani, cunoscînd personal pe un alt martor al tragicelor evenimente din 1942-1943, anume pe dr. Iosif Niculescu în cadrul întîlnirilor organizate de Fundația Creștină „Părintele Arsenie Boca“, am retrăit momentele de cumpănă relatate de prietenul Vasile Valușescu. Nonagenarul medic Iosif Niculescu, mărunțel (avea circa 1,60 m), mustăcios și cu un glas baritonal-confesiv, aflat din acest punct de vedere în contrast cu fostul locotenent de intendență (de 1,75 m, mereu bărbierit, cu voce de tenor și o dicție de orator versat) ne-a relatat cele petrecute în stepa rusă din perspectiva medicului militar, realizînd în 2011, cu ajutorul fundației, DVD-ul „Eroism și jertfă pe frontul de Est“. Redau cuvintele sale înscrise pe copertă: „2000 de inși am păzit 20 de kilometri de țărm, cu o pușcă la doi oameni… pe frigul ăla. Cum rezistau săracii?… Le scoteam cizmele cu carne cu tot! Dar au stat în tranșee de piatră, au săpat tranșee de-alea de piatră, domnule! Și-au făcut datoria cu ce au putut. N-au fugit!“ Merită vizionat, poate cu alt prilej, acest document video.

În 2014 am primit de la prietenul din Chișinău Vasile Șoimaru cartea Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare (ediția a doua, revăzută și completată, Chișinău, Balacron SRL, 2013), dedicată tocmai acestui capitol negru al istoriei României. Am scris despre ea articolul Cotul Donului 1942 – o carte cît un tratat de istorie! publicat în „Revista de lingvistică și cultură românească“. Vasile Șoimaru, alături de Iosif Niculescu, Gheorghe Pârlea și Roxana Iorgulescu-Bandrabur sînt autorii volumului, din care reiau fragmentar apelul părintelui Viorel Cojocaru, care l-a însoțit pe Vasile Șoimaru într-una dintre cele șase călătorii făcute de el la Cotul Donului: „Frontul de la Cotul Donului a fost rupt din trădare și din neglijență. Unii generali s-au făcut a uita atunci (în primul rînd cei din armata germană) că în Rusia iarna vine mai repede, este geroasă și nemiloasă. Așa că iarna a prins Armatele a III-a și a IV-a române total neechipate. Sînt sigur că mulți dintre ostașii de pe front au murit de foame și de ger, aceasta o povestesc și veteranii care au scăpat cu viață din acel măcel. Trădarea nu se oprește aici. Ce am făcut noi pînă acum pentru sufletele și osemintele ostașilor români căzuți în cîmp străin? Nicio Cruce, niciun monument, niciun cimitir de onoare la Gromki. Cu ce apă ne vom spăla obrazul în fața acestor eroi? Ei nu au mers din ambiție personală pe cîmp de luptă, au onorat Statul Român. Trebuie să ne trezim, indiferent că am pierdut sau am cîștigat bătălia, avem ostași căzuți la datorie. De acum înainte ar fi bine ca în fiecare biserică ortodoxă românească din întreaga lume pe data de 19 noiembrie să fie trase clopotele, să trezească în inima românului dragostea de Neam și de Țară. În frumoasele noastre catedrale să se facă parastase de pomenire a acestor eroi. În școli să se vorbească în acea zi despre aceste fapte de vitejie. E păcat să-i dăm uitării, așa ne despărțim de trecut și ne pierdem identitatea. Să ne adunăm forțele, să trezim conducătorii statului să meargă acolo să inaugureze un mare cimitir de onoare, așa cum au făcut-o Germania, Italia, Ungaria, care au luptat cot la cot cu România“ (…) (Cf. op. cit., pp. 138-139. Sublinierile îmi aparțin).

Inspirat de acest vibrant apel, am compus în 2014 o petiție on line pentru sensibilizarea conaționalilor noștri, care, din păcate, pînă în prezent a adunat cu puțin peste o sută de semnături – oare contemporanii mei își refuză dreptul la memorie? Apelul l-am reluat zilele trecute pe pagina mea de facebook, am rugat pe prietenul care elaborează site-ul „Atelierul de adevăruri“ să-l răspîndească și, grație unuia dintre adresanții mei de e-mail, am avut un ecou emoționant din partea publicației „Magazin critic“, căreia îi încredințez și acest amplu articol, cu mulțumirile de rigoare pentru angajamentul probat faptic de a „oferi o voce celor care nu sunt luați în seamă“ (https://www.magazincritic.ro/2021/11/19/data-de-19-noiembrie-comemorata-de-intreaga-romanime/).

În fine, prin 2018, același neobosit prieten patriot Vasile Șoimaru mi-a adus de la Chișinău în tolba lui mereu încărcată de cărți romanul lui Ion Iachim Ninge aspru la Cotul Donului. Citirea acestei răscolitoare narațiuni mi-a determinat scrierea articolului Ion Iachim despre Donul deloc liniștit publicat în aceeași revistă (https://limbaromana.org/revista/ion-iachim-despre-donul-deloc-linistit-1942-1943/). Unul dintre personaje este ostașul Evdochim Vărzărescu – alter ego-ul tatălui prozatorului. Un altul e Petre Dumitrescu, general de armată, comandantul Armatei 3 române înfrînte la Cotul Donului. Reproduc din roman părerea avizată a acestuia despre situația nenorocită de acum 79 de ani: „Poate ar fost cum ar fi fost, dacă se forma un nou grup de armate «Don» sub comanda nemijlocită a Mareșalului Antonescu. Numai că Hitler a hotărît să ia sceptrul de comandant suprem odată cu asediul Stalingradului. Dacă ar fi condus Mareșalul operațiile, soldații și ofițerii ar fi fost mai siguri de sine, li s-ar fi întărit voința. prezența lui Antonescu ar fi dus la înzestrarea mai eficientă a Armatei Române… Comandanții români se temeau de el ca și luptătorii ruși. Dar n-a fost să fie. El nu era responsabil de desfășurarea operațiilor, el putea să ceară de la Hitler, de la Hauffe, de la oricare comandant german, dar să ceară, nu să comande. Dacă grupul de armate «Don» ar fi fost comandat de Antonescu, poate și italienii ar fi luptat mai cu inimă. Deși referitor la capacitatea de luptă a soldaților italieni orice iluzie este de prisos“ (cf. pp. 68-69). Iată cam ce gîndea mareșalul, din perspectiva prozatorului: „I-am spus lui Hitler, încă înainte de ofensiva rusească de pe Don și de la Stalingrad, i-am spus deschis să găsească o soluție politică. N-are instinct, n-are premoniție. De vreme ce nu poți cîștiga războiul, trebuie să faci pace. I-am zis cu cuvintele lui Hauff, scriitor german, pe care le citisem în copilărie, în traducere franceză, i-am zis că părțile se împacă mîncînd plăcinta păcii. Nici n-a vrut să audă. Führerul e un diletant în arta militară, fără pic de instinct militar. A avut, fără doar și poate, o armată excepțională, pe care a îngropat-o cu ordinele sale nechibzuite… Eroarea decisivă a lui Hitler a fost cînd a desfăcut oștirea: grupul de armate B, sub conducerea lui Bock, să cucerească Stalingradul, și grupul de armate A, condus de List, trimis în Caucaz… Dar Stalin ar fi dispus acum să facă pace? Pacea… Să presupunem că planeta este acoperită în întregime de state mici și mijlocii. State independente, caracterizate de mîndrie civică, dar nu de vanitate națională și poftă de pămînturi străine, să presupunem că aceste țări au miliții pur defensive… atunci lumea, ipso facto, ar fi pașnică…“. (v. pp. 139-140). În fine, mai reproduc din carte un fragment ce-ar putea reprezenta vocea conștiinței mareșalului: „Le-ar mai trebui [soldaților], pe lîngă bundițe, niște marmite cu hrană caldă și niște proiectile anticar. Celor care au rămas vii și se retrag luptînd. Cu două-trei țevi de culevrină nu faci mare treabă. Proiectilele lor nu pot străpunge tancurile grele rusești de cincizeci și două de tone. Iată, niște lansatoare de mine, Nebelwerfer, cu șase țevi, pe care și nemții și rușii le-au poreclit „vaniușa“, le-ar prinde bine. Căci este o nechibzuință totală să arunci pedestrimea, am vrut să zic infanteria, s-o arunci în foc înainte de a fi strîns pumnul artileriei… Aici, în țară, războiul li se pare unora o serie captivantă de aventuri idilice… pătăranii cu fapte eroice, ACOLO, în tranșeele înghețate, între păduchi și spaime, se vede fața adevărată a bătăliei. Departe de chefuri și isprăvi galante…“ (v. p. 180).

Pentru cititorii acestui text cu rol comemorativ, îndeosebi pentru cei tineri, foarte mulți educați fără a fi și instruiți (nu din vina lor, firește!), mai am de argumentat că datoria profesională împlinită în credință și deplină onestitate poate ridica ființa pe piedestalul eroismului mai ales în situațiile-limită.

Un exemplu de conduită preoțească ne oferă vrednicul de pomenire dr. Iosif Niculescu (a trecut la cele veșnice la 98 de ani), căruia deja i-am schițat portretul. În urma atacului declanșat la 19 noiembrie 1942 „zburau avioanele, că vedeam coșuri întregi cu bombe [pe] care le aruncau ca pe mere asurpa liniilor noastre. A fost un măcel namaipomenit. Văd și acuma o groapă imensă în care mai tîrziu au fost aruncați soldații noștri morți cu sutele. Gromki se numea acea localitate. Groapa s-a făcut în spatele bisericii satului care era mare ca o catedrală, bineînțeles era cu geamurile sparte, ușile rupte, pereții murdari, era batjocorită. Bietul preot al regimentului, părintele Popescu de la Ștefănești de Argeș, Dumnezeu să-l ierte, n-a vrut să plece, săracul, pînă nu le-a făcut morților toate rugăciunile. Noi i-am zis: «Hai, părinte, că te iau rușii prizonier!» N-a vrut să plece pînă nu și-a făcut datoria (Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare, p. 45). Preotul argeșean, ne spunea medicul veteran de război, a rămas în prizonierat opt ani și a fost repatriat, din mila Cerească, reîntîlnindu-și consătenii și o parte dintre supraviețuitorii acelor grozăvii.

Al doilea exemplu de eroism, de această dată din rîndul militarilor, este dat de același mărturisitor: „Rușii au pătruns mai ușor decît și-au închipuit, s-au organizat linii de apărare dar au înaintat și s-au oprit mai la sud, în dreptul unei localități, care se numea Cernicevskaia, unde era un aerodrom german. Acest aerodrom german era păzit de un batalion românesc, în frunte cu un căpitan pe nume Duțoiu, care nu s-a mișcat de acolo, și au murit pînă la unul și așa au putut nemții să-și ia toate avioanele și să le evacueze fără nicio pierdere. Acest căpitan acolo a și murit. Gestul său de mare vitejie a fost recunoscut de Hitler care l-a decorat postmortem cu ordinul Crucea de Fier cu briliante“ (idem).

Lecția de patriotism pe care, peste decenii, ne-o oferă înaintașii consider că trebuie temeinic însușită.

Fie ca Dumnezeu să-i așeze în rîndul drepților și pe militarii români jertfiți pentru întregirea țării în 1942!

București, 20 brumar 2021

Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un like și să distribuiți pagina de Facebook