Dr. Vasile Astărăstoae – Medicină și creștinism (VI)

Din antichitate până în prezent, toate societățile s-au confruntat cu provocări de sănătate care au determinat formarea de grupuri de vindecători și dezvoltarea unor codurilor de etică pentru a guverna tratamentele pe care le-au oferit. Jurămintele medicale și codurile de etică îmbină preceptele morale, comportamentul normativ și îndatoririle sociale ale civilizației în care sunt utilizate și se schimbă pe măsură ce apar noile terapii medicale și probleme sociale.

Începând din Evul mediu timpuriu și până la secularizarea societății, în Europa, etica creștină a influențat etica și deontologia medicală din punct de vedere ideologic, moral, dar și din punct de vedere al legislației și a funcționat pe principiul legii morale naturale. Teologia Bisericii acceptă realitatea legii morale naturale, care are un caracter general și necondiționat și stă la baza tuturor normelor juridice și etice. Legea morală naturală este baza universală a viații morală a omului și a societății. Realitatea legii morale naturale ne convinge că morala personală a indivizilor, întruchipată în cultura morală atât a societăților tradiționale, cât și a celor noi, nu este doar o acoperire accidentală aruncată asupra vieții istorice a omenirii, este un element fundamental, profund și misterios, baza ordinii mondiale a vieții umane. Legea revelată divin primită de Moise pe Muntele Sinai (Ex., Cap. 19-20) dezvăluie și concretizează conținutul legii morale naturale. Din punctul de vedere al eticii Evangheliei, nu putem numi o persoană perfectă din punct de vedere moral, doar pe baza faptului că nu este un ucigaș, un adulterin sau un hoț. Toate ideile și afirmațiile despre bine și rău, trebuie evaluate în lumina doctrinei despre mântuirea personală și îndumnezeirea ca obiectiv principal al unei persoane.

Jurămintele creștine medicale au fost întocmite după Jurământul hipocratic și reflectă caracteristicile morale ale medicului.

De exemplu, o versiune creștinizată a Jurământului lui Hipocrate, de dată incertă (sec. VII – XII), demonstrează clar influența moralei creștine:

„Binecuvântat să fie Dumnezeu Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos care este binecuvântat în veci! Nu voi păta în niciun fel învățarea artei medicinei. Nu voi da otravă nimănui, dacă mi se va cere și nici nu voi iniția o asemenea sugestie. De asemenea, nu voi da nici unei femei tratament de avort, fie oral sau vaginal. Dar voi preda această artă celor care doresc să o învețe, fără salariu sau angajament.
Voi îndrepta regimul bolnavilor în avantajul lor, după puterea și judecata mea. Îmi voi petrece viața și îmi voi exercita arta în puritate și sfințenie. În orice casă în care voi intra, o voi face în folosul bolnavilor, ferindu-mă de orice răutate, intenționată sau nu, care afectează moartea sau vătămarea, ferindu-mă de curvia cu femei sau bărbați, liberi sau sclavi. Indiferent ce văd sau aud în timp ce exersez sau chiar în timp ce nu  îmi exersez profesia, voi tăce despre ceea ce nu trebuie să fie dezvăluit niciodată, considerând astfel de secrete ca fiind absolut sacre.
Dacă îndeplinesc acest jurământ fără a-l încălca, Dumnezeu să mă ajute în viața mea și în meseria mea și să fiu cinstit în veci între oameni; dacă o încalc și mă sperjur, să am soarta opusă”.

Acest cod insistă mai puțin decât altele asupra aspectelor corporatiste. Amintește cu fermitate respectul pentru viață (avort, otravă), puritate, confidențialitate. Interdicția de efectuare a intervenției chirurgicale nu apare în această versiune. În general, în textele creștine, care sintetizează prevederi etice medicale, (fie ele jurăminte, instrucțiuni, coduri etc.), se regăsesc următoarele atitudini profesionale: în primul rând, un medic este obligat să se comporte „pur și sfânt” nu numai în cadrul profesiei, ci și în viața personală; în al doilea rând, medicului îi este strict interzis orice încălcare a vieții unei persoane, inclusiv avortul și eutanasierea; în al treilea rând, credința sinceră duce în mod logic la postularea dezinteresului medicului (disprețul pentru bani, conștiinciozitate, modestie, simplitate în îmbrăcăminte etc.). Se observă înălțimea „ștachetei” morale pe care creștinismul o pune în deontologia medicală.

În ceea ce privește legislația medicală, morala creștină a avut o influență semnificativă. Acest lucru este dovedit de numeroase documente ecleziastice, care conțin anumite interdicții canonice, privind utilizarea manipulărilor ilegale de natură medicală, cum ar fi întreruperea artificială a sarcinii (avortul), eutanasia, interzicerea experimentelor ilegale pe oameni, animale și multe altele. Eutanasia este menționată și de Hipocrate: „… Nu voi da nimănui remediul letal pe care îl cer și nu voi arăta calea unui astfel de plan…”. Sfinții Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa introduc anumite reguli canonice, privind avortul, vindecarea, vizita vindecătorilor etc. Sf. Vasile cel Mare scrie: „Cel care a ucis intenționat fătul conceput în pântece este a fi condamnat ca o crimă”. Conciliul de la Constantinopol din 692, spune: „Nu contează dacă cineva ucide un adult sau o creatură chiar la începutul formării sale.” Idei similare au pătruns în legislația seculară a statelor europene în Evul Mediu.

Flavius Magnus Aurelius Cassiodorus (c. 485 – c. 585) a scris două documente, care descriu îndatoririle medicilor. Unul (Institutiones) oferă îndrumări acelora dintre călugării, care erau și medici. Celălalt, (Variae) reglementa activitățile medicilor din Roma ostrogotă și medicilor casei regale a lui Teodoric (454 – 526). El îi îndeamnă pe medicii laici să-și pună încrederea în arta lor, în timp ce medicii-călugări să-și pună nădejdea în Domnul. Deși Casiodor subliniază că medicii seculari trebuie să fie dedicați artei lor învățate și să aibă în vedere jurământul prin care au fost consacrați, jurând „să urască nelegiuirea și să iubească puritatea”, preocuparea sa majoră este, totuși, corectarea aspectelor negative ale practicii medicale: gelozii profesionale, invidie, refuzul de a împărtăși tehnici cu colegii și ceartă de lângă patul bolnavului.

Numeroase manuscrise medicale supraviețuiesc din Evul Mediu, inclusiv câteva care se ocupă de etica medicala după apariția breslelor. Principiile de bază ale eticii breslelor medicale medievale au fost că fiecare membru al breslei trebuie: (1) să fie gata să-l ajute pe celălalt; (2) să protejeze bunăstarea și onoarea breslei; și (3) să ajute bolnavii. Ordinea acestor principii este foarte importantă. Breslele erau organizații funcționale, în mod inerent egoiste, menite să promoveze și să protejeze interesele speciale ale membrilor. Erau frății, companii de oameni uniți de cele mai multe ori printr-o activitate economică comună. Bunăstarea și onoarea meșteșugului depindeau de cooperarea reciprocă a membrilor săi. Dacă aceste condiții ar fi îndeplinite, atunci a treia – serviciul prestat sau marfa produsă – ar putea fi livrată efectiv.

Existau și legislații canonice sau seculare care reglementează obligațiile medicilor.

Codul vizigoților (secole VI – VII) conține o multitudine de legi, care guvernează practica medicală. Una dintre aceste legi prevede că, dacă tratamentul efectuat pe bază de contract are ca rezultat decesul pacientului, medicul nu va avea dreptul la onorarii, dar nu va fi pasibil de urmărire penală. O altă lege prevedea pedeapsa cu moartea pentru un medic, care a oferit un remediu abortiv.

Liber Augustalis, promulgat de împăratul Frederic al II-lea în 1241, conține mai multe reguli etice: medicul trebuie să-și viziteze pacientul de două ori pe zi și, la cererea acestuia, o dată noaptea. …Medicul îi va trata pe săraci gratuit și va denunța autorităților orice farmacist care nu pregătește corect medicamentele etc.

În Assises de la cour des bourgeois (înainte de 1245), optsprezece legi din douăzeci și trei se referă la responsabilitatea medicului pentru practica neglijentă.

În 1215, conciliul general al bisericii, Lateran IV, a promulgat un decret, care impunea spovedania anuală de către toți catolicii, sub pedeapsa excomunicarii. S-au oferit preoților o serie de întrebări și îndrumări morale, care să fie adresate medicilor și chirurgilor în timpul confesiunii lor anuale obligatorii. Se considera păcat dacă: medicii nu sunt competenți conform standardelor acceptate în profesie, dacă se angajează în vreo experimentare pe riscul pacientului (mai ales dacă experimentează pe săraci), dacă nu reușesc să dea medicamentele potrivite (mai ales dacă fac acest lucru pentru a prelungi boala), dacă nu acceptă doar o taxă „rezonabilă” (determinată de calitatea îngrijirii, munca, diligența și conștiinciozitatea medicului, obiceiul locului și mijloacele pacientului), dacă nu tratează săracii gratuit.

Martin de Azpilkueta/ Navarrus (1491 – 1586) scria, în 1568, că medicul păcătuiește daca dă orice medicament despre care știe că este dăunător, „chiar dacă îl administrează din milă sau pentru ca îl roaga pacientul.” Afirmația este clară și lipsită de ambiguitate: eutanasia activă este un păcat.

Loren Carey MacKinney(1891 – 1963) susține că, începând cu secolul al XII-lea, în etica medicală a avut loc o schimbare de spirit – de la monahal la laic, o „schimbare a accentului de la idealuri la considerente practice”, o „dezspiritualizare a medicului”, și o preocupare predominantă privind onorariile.

Accest lucru se remarcă de exemplu în ceea ce privește asistența bolnavilor gravi. Bernard de Gordon (1270 – 1330) a afirmat că, dacă există puține probabilități de recuperare a pacientului, medicul „ar trebui să încerce să scape de astfel de cazuri, cu condiția să poată face acest lucru onorabil”. Guglielmo da Saliceto (1210 – 1277) se opune unei astfel de abordări și recomandă ca medicul să-și „mângâie pacientul și, cu fiecare ocazie, să-i promită restabilirea sănătății, chiar dacă medicul însuși va considera cazul ca fiind disperat”. El justifică acest lucru pe motiv că acest lucru va încuraja foarte mult pacientul, crescându-i șansele de recuperare. Lanfranc din Milano (c. 1250 – 1315), spune: „O, nenorocit acel medic, care, pentru banii pe care nu poate spera să-i obții, părăsește trupul omenesc aflat în primejdia morții”. În schimb, John Bromyard (1301? – 1352) scrie: „Toți meșterii ar refuza imediat un loc de muncă pentru care i-au fost furnizate materiale nepotrivite. În mod similar, medicul care nu vede nicio speranță de a-și salva pacientul poate refuza”. (…) – integral pe blogul autorului.

Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un like și să distribuiți pagina de Facebook