ANRM Gorj: 74 de ani de la abdicarea prin șantaj și amenințare a Regelui Mihai I al României
ANRM Gorj
Se împlinesc astăzi, 30 decembrie, 74 de ani de la Lovitura de stat care avea să schimbe destinul României, o acțiune ilegală, de forță, prin care comuniștii români, sprijiniți de ocupanții militari sovietici, au impus Regelui Mihai I prin amenințare semnarea unui act de abdicare, au proclamat Republica Populară Română, prin încălcarea constituției în vigoare la acea dată.
Despre lovitura de stat de la 30 decembrie 1947, aflăm dintr-un comunicat al Alianței Naționale pentru Restaurarea Monarhiei ANRM – Filiala Gorj, că Regele Mihai a denunțat abdicarea forțată ca fiind un act nul și neavenit, smuls prin șantaj. Nu a putut face acest lucru imediat, în Elveția, autoritățile de la Berna punându-i în vedere să respecte neutralitatea țării. Abia când s-a putut întoarce la Londra, în primăvara lui 1948, a putut face o declarație completă.
Despre regele Mihai I s-a scris mult în ultimele zile. Cu siguranță se va scrie în continuare, obiectiv, cu emoție sau ferm, dar se va scrie, pentru că înainte de toate ultimul rege al României rămâne un reper în istoria noastră. Cei care l-au cunoscut din manualele de istorie nu și-au putut forma, din nefericire spunem noi, imaginea omului Mihai I. Dincolo de clișee, de abordări specifice unei științe, așa cum este istoria, căutând să cunoaștem omul, cu împlinirile și apoi cu suferințele sale, Mihai I a iubit țara în care s-a născut și pe care a purtat-o pentru tot restul vieții în suflet. În alte vremuri, alte împrejurări, regele Mihai I ar fi fost cu siguranța pilda de dragoste a unui suveran pentru țara sa.
La mijlocul secolului XX, România ocupa în noul angrenaj european un rol important.[1] De aici şi graba pentru adoptarea de măsuri economice şi politice de natură să aşeze România în matca revoluţiei socialiste[2].
În aceste condiţii, monarhia a fost declarată anacronică, piedică în calea realizării unui nou regim care anula instituţiile de până atunci.[3] Începând din 1946, regele Mihai I căutase, tot mai insistent, sprijin în Occidentul Europei în eventualitatea încercării de îndepărtare a sa de la tron.[4] În toamna anului 1947, timp de aproape o lună şi jumătate, cât a stat la Londra, prezent şi la căsătoria reginei Elisabeta cu moştenitorul tronului Angliei, Mihai I nu a găsit angajări concrete în ceea ce priveşte sprijinirea monarhiei în România[5]. Aghiotantul regal, generalul E. Ionescu, nota pe marginea acestei prezenţe în Anglia: „Mihai şi mama sa puseseră multă bază pe puterile occidentale, dar aici, la Londra, el nu a găsit decât, pe lângă grijile proprii ale acestora, disensiuni, teama de noi conflagraţiuni şi o totală indiferenţă pentru soarta suveranilor României.”[6]
Întrucât comuniştii înaintau inexorabil spre dobândirea monopolului puterii politice, monarhia „devenise aşadar o anomalie”[7]. Temându-se că acest „ultim vestigiu”[8] al vechii orânduiri politice ar putea să mai servească drept un centru al opoziţiei, Partidul Comunist a făcut pasul final, logic, pentru asigurarea dominaţiei sale asupra ţări, atunci când l-a forţat pe Rege să abdice, la 30 decembrie 1947[9].
Evenimentele din decembrie 1947 au beneficiat de atenţia istoricilor.[10] Este netăgăduit că, deopotrivă cu documentele ce atestă cu rigurozitate desfăşurarea faptelor, de cel mai mare interes se dovedesc relatările regelui Mihai I.[11] Acestea, survenind în perioade diferite, dovedesc consecvenţa „actorului” nr. 1 al dramei consumate la 30 decembrie 1947 la Palatul Elisabeta din Bucureşti.[12]
Regele Mihai I a descris momentele din 30 decembrie 1947 de la Palatul Elisabeta, în cartea „Majestatea Sa Regele Mihai al României – O domnie întreruptă” – convorbiri cu Philippe Viguie Desplaces.
„Tonul discuţiei a urcat, s-a transformat într-o adevărată altercaţie verbală. Principalul meu argument a constat în faptul că demersul lor era anticonstituţional. Pentru a câştiga timp, le-am cerut să citesc cu capul limpede actul pe care l-au redactat în numele meu. Părăsind încăperea, m-am retras într-un mic salon, la celălalt capăt al casei. Imediat, am pus mâna pe telefon pentru a-l chema pe mareşalul Curţii. Linia era tăiată… Garda mea arestată, telefonul tăiat, casa noastră încercuită, eu nu puteam face absolut nimic. Constrâns şi forţat, am semnat actul meu de abdicare”, dezvăluia Regele. „Groza mi-a spus că trebuie să semnez pe loc, adăugând că, dacă refuz, va dispune să fie executaţi imediat o mie de studenţi care fuseseră arestaţi pentru că şi-au manifestat ataşamentul faţă de tron. Nu-mi puteam asuma riscul de a pune la îndoială cuvântul său. Nu-mi puteam asuma responsabilitatea de a trimite la moarte nişte tineri.”
Regele Mihai I a descris momentele din 30 decembrie 1947 de la Palatul Elisabeta, în cartea „Majestatea Sa Regele Mihai al României – O domnie întreruptă” – convorbiri cu Philippe Viguie Desplaces.
„Tonul discuţiei a urcat, s-a transformat într-o adevărată altercaţie verbală. Principalul meu argument a constat în faptul că demersul lor era anticonstituţional. Pentru a câştiga timp, le-am cerut să citesc cu capul limpede actul pe care l-au redactat în numele meu. Părăsind încăperea, m-am retras într-un mic salon, la celălalt capăt al casei. Imediat, am pus mâna pe telefon pentru a-l chema pe mareşalul Curţii. Linia era tăiată… Garda mea arestată, telefonul tăiat, casa noastră încercuită, eu nu puteam face absolut nimic. Constrâns şi forţat, am semnat actul meu de abdicare”, dezvăluia Regele. „Groza mi-a spus că trebuie să semnez pe loc, adăugând că, dacă refuz, va dispune să fie executaţi imediat o mie de studenţi care fuseseră arestaţi pentru că şi-au manifestat ataşamentul faţă de tron. Nu-mi puteam asuma riscul de a pune la îndoială cuvântul său. Nu-mi puteam asuma responsabilitatea de a trimite la moarte nişte tineri.”
Din amintirile Regelui, notate în „Convorbiri cu Mihai I al României” de Mircea Ciobanu, aflăm despre primele impresii ale suveranului: „Lumea aflase ce se petrecuse. Groza și cu celălalt se duseseră în Parlament și citiseră actul așa-zisei abdicări (…). Recunosc că doar pentru câteva clipe, nu mai multe, prin gând mi-a trecut că poporul va înțelege că s-a petrecut o mare ilegalitate, că semnătura nu reprezintă nici voința lui nici voința mea.” Cât despre o replică din partea poporului, Regele Mihai mărturisea că a așteptat „dar nu multe clipe. Încă de atunci înțelesesem că altă reacție decât stupoare nu poate să provoace textul abdicării, așa cum fusese el redactat de Groza și ai lui. (…) Celelalte zile, și pentru mine, au trecut într-un fel ciudat de confuzie (…). Ajungi la un punct al suferinței când nu mai simți nimic dacă cineva mai vine și el cu un cuțit să lovească în locul dureros”.
Mai întâi, Regele, plecat în exil la 3 ianuarie 1948, a intenţionat să facă dezvăluiri despre cele petrecute chiar la începutul anului 1948, în Elveţia, unde şi-a aflat cel dintâi refugiu, dar apoi a renunţat, pentru a-şi respecta statutul ce i se rezervase pe teritoriul ţării-gazdă neutre şi care presupunea abţinerea de la orice fel de declaraţii politice.[13]
Mihai I a descris pentru prima dată în public momentele din ziua abdicării în cadrul unei conferinţe de presă de la Londra din 4 martie 1948. Cel care consemnează acest eveniment a fost Arthur Gould Lee (în cartea sa „Crown against Sickle. The Story of King Michael of Romania”, cap. XVIII), mareşal al Aerului al Marii Britanii, care după 1944 s-a aflat aproape în permanenţă în anturajul regelui Mihai.
Revenind la regele Mihai I, vom observa că Arthur Gould Lee a rezervat actului de la 30 decembrie 1947 un întreg capitol[14]. Au fost reţinute, în context, momentul sosirii Regelui şi a Reginei-Mamă Elena de la Sinaia la Palatul Elisabeta din Capitală, în jurul orei 11:45, primirea lor de către D. Negel şi Mircea Ioaniţiu, iar apoi după ora 12:15, întâlnirea cu dr. P. Groza şi Gh. Gheorghiu-Dej.[15] Premierul Groza a fost tranşant de la început: „– Ei bine, Maiestate, a sosit timpul să aranjăm o despărţire prietenească… Am venit în problema importantă pe care am discutat-o cu câteva zile înainte – continuă Groza. Problema de a pune capăt monarhiei. La urma urmelor, eu v-am avertizat că va trebui să vă pregătiţi de aşa ceva…”[16]
Discuţiile s-au prelungit aproximativ 90 de minute, iar Mihai I, primind de la Petru Groza actul de abdicare deja întocmit, a solicitat cel puţin 48 de ore pentru consultări.[17] Premierul a replicat: „- Este imposibil […] Poporul nostru aşteaptă ştirea abdicării. Dacă nu vom avea curând semnătura Dv., se vor ivi neplăceri…”[18].
După consultări separate cu D. Negel, Mircea Ioaniţiu şi Regina-Mamă, Regele a revenit în salonul în care se aflau Groza şi Dej, pentru a semna actul de abdicare[19], primind totodată și asigurările premierului: „– Totul va fi în regulă acum.”[20]
După ani şi ani, regele Mihai I a revenit adeseori asupra faptelor, precum de pildă, în detaliile încredinţate Nicolletei Franck, care a tipărit o lucrare documentar-memorialistică, tradusă şi în limba română, despre viața regelui. Lovitura de stat a fost pregătită de comunişti în detaliu, atât pe plan politic, cât şi militar[21]. De curând a fost editată stenograma şedinţei guvernului dr. Petru Groza întrunit la 30 decembrie 1947, ora 15:30, deci după semnarea Actului de abdicare, în vreme ce procesul-verbal al dezbaterii-fulger a Adunării Deputaţilor din seara aceleiaşi zile este cunoscut din zilele care au succedat abdicării, el apărând la 20 ianuarie 1948, în „Monitorul Oficial”.[22]
După lovitura de stat de la 30 decembrie 1947, proclamarea Republicii Populare Române, în aceeaşi zi, a reprezentat punctul culminant al campaniei pentru preluarea puterii în România de către Partidul Comunist, iar destinul regelui Mihai I se despărțea de cel al țării sale pentru mai bine de o jumătate de secol. Un distins constituționalist, Eleonor Focșeneanu, a demonstrat că nu ar fi fost timp fizic să se adune sutele de membri ai Adunării Naționale. Pe de altă parte, imaginea publicată în manualele de istorie în vremea dictaturii, cu demonstranți de condiție modestă bucurându-se de Republica Populară este un fals istoric.
▪︎ Andrei POPETE PĂTRAȘCU
[1]Titu Georgescu, Istoria Românilor, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 1997, p. 305.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem, p. 306.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem.
[7]Keith Hitchins, România 1866-1947, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 615.
[8] Ibidem.
[9] Ibidem, p. 615-616.
[10]Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Bucureşti, Editura Paideia, Colecţia cărţilor de referinţă – Seria ISTORII, 1999, p. 516.
[11] Ibidem.
[12] Ibidem.
[13] Ibidem.
[14] Vezi Arthur Gould Lee, Crown against Sickle, cap. XVI – Abdicarea
[15] Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 516-517.
[16] Ibidem, p. 517.
[17] Ibidem.
[18] Ibidem.
[19] Ibidem.
[20]Vezi Mircea Chiriţoiu, Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947. Preliminarii militare, consecinţe politice, Bucuresti, Editura Fundaţia Academia Civică, 1997.
[21] Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 518.
- MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. Intrați direct pe site pentru a vă informa, abonați-vă și contactați-ne: aici
Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un like și să distribuiți pagina de Facebook