Cu deznădejdea-n suflet și cerul deasupra mea

Stau pe gânduri câteodată și mă întreb de ce, în ultimul timp, tot mai mulți oameni sunt cuprinși de depresii, învăluiți de deznădejde, ajungând prea dureros de des la sinucidere.

Oare ce ne duce pe unii dintre noi în starea aceea în care nu mai vedem decât negru în fața ochilor? Ce ne face să ajungem să vedem în moarte o soluție, să uităm de ce lăsăm în urmă, de durerea pricinuită celor care ne iubesc și pe care îi părăsim prematur?

Nu mi-e greu deloc să-mi imaginez tot atâtea situații premergătoare unei auto-distrugeri, tot atâtea dureri strânse într-un suflet mult prea chinuit de viața nemiloasă, care, în mod tragic, în cele din urmă cade pradă diavolului și soluției oferite de acesta pentru a scăpa de chinuri și durere: suicidul. E greu de pus în cuvinte durerea ce mă cuprinde când mă gândesc la sinucigași. Unde era iubirea noastră, a celor ce ne numim creștini, când ei aveau mai mare nevoie de un cuvânt spus cu dragoste curată? Dar, prea des, ceea ce noi nu (mai) avem nu putem oferi altora. Astfel că, sărmanul suflet abandonat chiar și de sine sfârșește prin curmarea propriei vieți.

Voiam de mai mult timp să scriu pe tema asta, dar poate nu rodise încă destul ideea sau nu era momentul potrivit. Acum, când de ziua mea, au îngropat pe soțul de numai 64 de ani al unei vecine de bloc, a sosit clipa să-mi pun lacrimile și durerea în câteva cuvinte așternute stângaci pe hârtie. Plecase de câteva zile de acasă și în cele din urmă a fost găsit de niște ciobani într-un loc străin, spânzurat. Mila Domnului să-l acopere, căci noi nu mai putem face nimic pentru el.

Nu poți în astfel de cazuri să rămâi indiferent, nu ai cum să nu-l urăști pe diavol pentru modul mârșav prin care a mai dobândit un suflet. Dar să revin, căci spuneam mai devreme că astfel de oameni au avut o viață lipsită de iubire dacă au ajuns aici. Să încercăm să exemplificăm câteva ,,momente” generatoare de durere și de gânduri diavolești:

• lipsa credinței și a unei legături minimale cu Biserica, cu Dumnezeu al cărui har poate alunga ispitele din partea celui viclean;
• certurile frecvente cu soțul/soția, ajungându-se uneori până la violență fizică și/sau verbală greu de îndurat pentru un suflet sensibil și neîntărit de Domnul;
• violența domestică între părinți;
• gândul că viața nu are nici un sens sau că noi nu avem nici un rost pe pământ;
• lipsa iubirii din partea celui drag, cu care te-ai căsătorit și nădăjduiai să ai o viață fericită;
• faptul că persoana pe care o iubeai cu patimă te-a părăsit;
• boala incurabilă sau moartea unui copil;
• să ai un copil căzut pradă unor patimi grele precum alcoolul, desfrânarea, drogurile, sodomia, etc.
• să pierzi încă din pântece un copil pe care ți-l doreai atât de tare;
• să vrei cu orice preț copii și să nu poți avea;
• soț sau soție fiind, să-ți amărăști sufletul și să alungi iubirea din patul conjugal, apelând în viața intimă la perversiuni sexuale, prezervative, pilule avortive, sterilet, avortiv și el sau alte metode de așa-zisă ,,contracepție”;
• să afli că persoana iubită te înșală de multă vreme și povestea voastră de dragoste e doar o minciună frumos cosmetizată;
• să te cufunzi în mocirla păcatului, să ,,iubești” plăcerile trupești de care ai parte, să apelezi fără remușcări la contracepție și avort, ca apoi să realizezi că ești gol/goală pe dinăuntru (ceea ce trăiai nu era iubirea mult râvnită care să-ți umple sufletul de bucurie curată);
• să te masturbezi până nu mai știi de tine, până când nu mai poți iubi defel;
• să pierzi încrederea pe care celălalt o avea în tine, încât să pari vinovat și când nu ești;
• să nu ai nici un prieten și pe Dumnezeu să nu-L cunoști;
• să duci o viață în care să fi slujit atât de mult păcatului încât și ție să-ți fie scârbă de propria persoană, să vrei să nu mai fi;
• o depresiune deja cronicizată;
• pierderea slujbei, mai ales în condițiile în care ai familie numeroasă sau ești înglodat de datorii ș.a.

Situații ca cele de mai sus se mai pot găsi cu zecile, trist este însă uneori finalul lor. Cei ce mor nu mai pot fi aduși înapoi, iar iubirea pe care nu le-am dăruit-o la momentul cuvenit nu mai are cum să le fie oferită acum. Lacrimile noastre sunt de prisos? Pomana noastră este primită înaintea lui Dumnezeu? Durerea din sufletul nostru, durere pricinuită de dispariția lor, cine o poate ști, cine ni-o poate alina?!

Răspunsul la această întrebare, aparent retorică, e de fapt unul singur: Dumnezeu. Când toți ne-au rănit, când toți ne-au părăsit, să nu uităm că Domnul ne așteaptă cu brațele deschise, asemenea tatălui din pilda fiului curvar.

Cu deznădejdea-n suflet, să ne ridicăm ochii și sufletul spre cerul de deasupra noastră, unde Domnul sălășluiește, pe Care să-L rugăm cu lacrimi să ne izbăvească pe noi pe toți de tristețea din suflet, de veninul din trup și de gândul sinucigaș. (actualizare a originalului din octombrie 2014 din revista parohială ,,Calea Înălțării“)

• MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. Intrați direct pe site pentru a vă informa, abonați-vă și contactați-ne: aici

Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un like și să distribuiți pagina de Facebook