Știi, frate Ghiță, când eram copii vorbeam ca niște copii, simțeam și judecam ca niște copii…

E ora trei dimineață, frate Ghiță, nu pot dormi că mă ții de vorbă. Când moare cineva, oricine, urmează un proces imediat de îmbălsămare deificantă. Un soi de audit care rotunjește totul spre excelență. Ca prin minune, dar ce zic eu acolo, e minune sadea, dispar toate căderile, neterminările tale și păcatele. Mă uit la Mama, mă surprind uneori pe mine, vorbim de Tata ca de un erou mitic, ca de un zeu cu jumătate de normă. Deși a fost împletit din lumini și umbre, ca orice fiu al Evei, doar strălucirea i-a mai rămas pe penele din aripi. Sunt convins că se întâmplă asta și cu tine, frate Ghiță. Se va întâmpla și cu mine, când o să-mi fac check-in-ul final în garsoniera aia strâmtă unde ajungem toți, că nu-i așa, lui Dumnezeu chiar îi plac spațiile mici, de lemn. Și-o să mă plângă un timp, ca atunci când te doare ceva întâia oară, și tot dup-un timp vor păși mai departe. Și peste mormântul tău și-al meu, frate Ghiță, va crește iarbă și vor crește flori și când va veni toamna se vor usca și vor pieri. Și viața va merge mai departe fără noi ca și cu noi.

Nu cred c-am fost atât de altfel față de cineva cum am fost față de tine. Tu erai înalt și vânjos, când te încordai odată cinci împrăștiai în preajmă, ți se umflau vinele de la gât ca odgoanele corăbiilor și brațele tale, alea cu care cărai brazi la focul stânei, chiar brazi păreau. Când ne-am cunoscut, pe valiza din fața unității militare, eram atât de slab și transparent încât se făcuseră prinsori câte luni voi supraviețui. Nu semănam și am continuat să nu semănăm un timp. Tu aveai voce și pantofi, eu aveam pantofi. Eu m-am vaccinat, tu chiar din contră, eu m-am îmbrăcat în tăceri contemplative, tu te-ai zbătut, până-n final, să urci cu chestii grele-n spate, să cioplești stânci și să muți munții mai încolo, nu mult, cât să-ți treacă umerii largi printre ei, mereu și fără pauză, ca și cum ai fi știut că n-ai timp. La tine toate trebuiau să fie clare și lumină, la mine taine cu emoții. Tu erai efuziv și incandescent, eu un sentimentaloid-sedimentar; Doamne, mult ne-am mai certat, frate Ghiță. Îți amintești în armată, în tranșeele alea reci, când m-ai întrebat unde vreau să devin preot, și ți-am spus că nu știu dacă vreau, dar sper ca în neștiința mea să arunce Dumnezeu ceva care să dea gust fierturii ăsteia de-i zicem viață. Fără să știm atunci, discutam despre liberul arbitru și jocul subtil al destinului (un soi de vârf de sare presărat în farfuria vieții). Groaznic ne-am certat, și ce argumente ai pus pe masă, unul dintre ele, cuțit foarte ascuțit, drept în inimă mi s-a dus (că dacă nu ești determinat să fii preot ai luat locul altuia care și-a dorit asta), că le aveai cu maieutica, îți dăduse Domnul un înger cu priviri bune, te uitai prin oameni și-i citeai în limba inimii lor, știai fix ce să zici ca să-i pui pe gânduri. Și-a doua zi, înaintea inspecției de dimineață, la mesele alea onctuoase și jegoase, când ai strigat ”mă ăla din Mangalia, hai mă că ți-am ținut un loc!”, și ne-am lins farfuriile de marmeladă ca și cum între noi nimic n-ar fi fost vreodată nor.

Și-n anii ceilalți care-au urmat, în studenție, când am mâncat vreo patru într-un compartiment de tren, începea sesiunea și ne tremurau cursurile necitite pe la tâmple, tu ai scos brânza, eu aveam o pâine-ntreagă, unul o conservă și ceva slănină, și când ai zis tare, ca-n munții ăia de unde veniseși, un Tatăl nostru cioplit în piatra craiului, de s-a închinat până și conductorul, o convertire pe drumul Făgărașului, cât te-am iubit atunci, se auzea limpede duhul dând din aripi prin tine ca printr-o catedrală fără acoperiș.

Dar am iubit amândoi, și asta le-a acoperit pe toate. Te-am văzut la televizor odată, îți miruiai credincioșii, îmbrăcându-i cu vocea ta ozonată, și-i îmbrățișai. Acolo, în îmbrățișarea aia, m-am recunoscut pe mine, și pe Înviatul nostru drag, cel care-ți aprinde acum candela de la poarta cerului, să-ți găsești poteca spre înălțime. Că dragostea, știi bine, nu caută ale sale și pe toate le rabdă.

Știi, frate Ghiță, când eram copii vorbeam ca niște copii, simțeam și judecam ca niște copii. Acum, pentru tine, ceea ce e desăvârșit a venit și ceea ce a fost în parte s-a desființat. Tu ai lepădat cele ale copilului și ai devenit bărbat în veșnicie.

Hai, desprinde-te în pace, ai trăit frumos și-ai murit frumos, nu-ți face griji, toate-s bune. Mai copilăresc și eu un timp pe-aici, și ne-om îmbrățișa iar, împărțind o idee pe din două, ca pe-o pâine caldă. Tu ține-un loc la masă, părinte. Ține-un loc.

de Crin-Triandafil Theodorescu

• Suntem cenzurați online/pe rețelele de socializare. Zilnic, puteți accesa site-ul pentru a vă informa.
• Contactați-ne oricând.
• Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un ,,Like” și să distribuiți pagina de Facebook (conținut exclusiv).
• Pentru o presă independentă, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Contează pe ȘTIRI ce contează!