(R) Bruno Ștefan – Povestea profanatoarei de morminte
pixabay.com
Anul trecut (2015 – n.n.), pe 27 decembrie, m-am trezit la uşă cu două persoane necunoscute: o femeie de vreo 35 ani, masivă, corpolenta, cu o structură a feţei bărbătoasa, dar luxos îmbrăcată, cu o haină de blană scumpă şi cu multe bijuterii pe ea – şi o fată de aproximativ 20 ani, îmbrăcată de-asemeni bine, pe măsură vârstei ei. Le-am privit nedumerit, căci nu le cunoşteam.
– Domnul Bruno Stefan? – m-a întrebat doamna corpolentă.
– Da, eu sunt – am raspuns curios, asteptand să văd cu cine stau de vorbă.
– Sunt Nina – mi-a spus ea.
Am rămas în continuare nedumerit. La auzul numelui ei mi-a venit în minte doar Nina Iliescu, nevasta fostului şef de stat, dar categoric nu era ea. Mă gândeam că e o fostă studentă de-a mea – am în fiecare an sute de studente la cursuri, dar şi această ipoteză am înlăturat-o rapid din minte – nu se încadra deloc în tiparul studentelor mele; părea o persoană fără studii superioare.
– Care Nina? – am intrebat în continuare mirat.
– Nu-ţi mai aduci aminte? M-ai întâlnit în 1991 în Şcoală Specială de Muncă şi Reeducare de la Găieşti şi am stat atunci mai mult de vorbă. Eu profanasem un mormânt al unei fete care nu murise şi am redat-o vie părinţilor ei.
M-au năpădit dintr-o dată amintirile legate de cazul ei – un caz neobişnuit, în care m-am implicat mult şi despre care am scris numeroase articole şi multe memorii pe care le-am înaintat tribunalelor care au judecat-o. Pe când avea 17 ani, împreună cu iubitul ei a văzut pe străzi o înmormântare a unei fete foarte bogată. Noaptea au intrat în cimitir, au deschis mormântul, iar decedata s-a trezit din moartea clinică în care intrase. Decizia tribunalului de a o condamna la 4 ani închisoare pentru că a salvat o viaţă m-a nemulţumit, iar despre cazul ei am făcut multă vâlvă în presă vremii şi am ajutat-o să facă recurs la Curtea Supremă şi apoi la Haga. Dar după ce hotărârea tribunalului internaţional a fost inatacabila şi ea a rămas să-şi ispăşească cei 4 ani de închisoare, m-am retras din acest caz şi nu am mai ţinut legătura cu ea. Cu ocazia altor cercetări prin puşcarii am încercat să mai dau de ea, dar nu am reuşit, iar ea dispăruse fără urmă. Mulţi ani mai târziu, la începutul anului 2000, după încă o încercare eşuată de a da de urma ei, am scris o poveste pornind de la cazul ei. Povestea cu titlul„Dictionarul nenascutilor”a fost tradusă în limba rusă de un prieten şi a fost publicată în revistă „Literaturnaia Gazeta” de la Moscova. În vara aceluiaşi an am fost contactat de cineva de la Ambasada Rusiei, care mi-a spus că am primit premiul revistei amintite pentru cea mai bună poveste a anului şi mi-a cerut să mă duc la Moscova pentru a primi premiul. Pentru că eram în plină campanie electorală (tocmai făcusem câteva sondaje despre implicarea lui Iliescu în scandalul „firul roşu” şi intrasem în conflict cu liderii PDSR), dar mai ales pentru că priveam cu suspiciune orice contact cu Rusia (pentru a nu fi suspectat de legături cu comuniştii), am refuzat invitaţia şi nici nu m-am dus ulterior la ambasada să-mi ridic premiul. Odată scrisă această poveste, cazul Ninei s-a închis definitiv în mintea mea şi nu m-am mai gândit deloc la ea. De aceea era o mare surpriză să o văd la uşa casei mele după 18 ani. În tot acest timp chipul ei mi s-a şters din minte şi am devenit curios peste măsură să aflu ce a făcut de-atunci şi până acum.
–– Nu am evadat, aşa cum ai scris tu în poveste, ci am fost transferată la Penitenciarul Jilava. Transferul l-a făcut tatăl fetei pe care am scos-o din mormânt, căci, precum ştii, fata aceea s-a legat mult de mine şi nu trecea nici o sâmbătă măcar fără să o văd la vorbitor. Venea la mine şi nu vorbea prea multe – stătea şi mă privea şi voia să-i vorbesc eu continuu. Deşi mă agasa cu prezenţa ei permanenta, pachetele pe care le aducea de fiecare dată mă îndatorau, aşa că am început să-i spun vrute şi nevrute din viaţa mea. Despre părinţi, despre sora mea, despre iubitul meu, despre copilul pe care-l lăsasem în grijă soră-mii, despre traiul meu prin cimitire, despre orice. La un moment dat nici nu ştiam ce să-i mai povestesc şi între noi se aşternuse o tăcere stânjenitoare. Atunci a început ea să vorbească. Mi-a spus că în timpul mineriadei din 14 iunie 1990 a ieşit pe străzi, împreună cu colegii şi cu prietenul ei, pentru a manifesta împotriva loviturii de stat date de Ion Iliescu. În fata Facultăţii de Arhitectură a avut loc altercaţia studenţilor cu minerii. Cei mai mulţi studenţi s-au baricadat în interiorul facultăţii. Atunci patru vlăjgani au luat-o şi au făcut-o berbece, încercând să spargă geamul uşii cu capul ei. După primele lovituri a simţit cum se ridică deasupra mulţimii şi şi-a văzut trupul în braţele acelor vlăjgani. Era mirată cum de reuşise să se dedubleze şi să-şi vadă trupul mort cum reuşeşte să spargă geamul incasabil al uşii, să se vadă apoi azvârlită în holul de la intrare. Se plimbă deasupra masei de mineri şi a văzut cum câţiva oameni îmbrăcaţi în mineri conduceau mulţimile înfuriate spre toate sălile facultăţii. Au reuşit să intre în bibliotecă în care stăteau ascunşi câţiva manifestanţi şi ea a privit de sus măcelul care a urmat: cum au fost loviţi studenţii cu topoarele în moalele capului, cum fetele au fost violate şi apoi strangulate, cum unii au fost împuşcaţi drept în frunte de câţiva securişti travestiţi în mineri. Strigă de sus să-i atenţioneze pe studenţi, dar nimeni nu o auzea. Privea îngrozită şi neputincioasă acel carnagiu. Vedea sufletele celor morţi cum se ridicau alături de ea, tulburate şi ele de cruzimile securiştilor. Într-un colţ al bibliotecii au văzut o studentă care încerca disperată să se ascundă şi toţi cei de sus i-au strigat să intre în raftul de jos şi să se acopere cu cărţi. Ca şi cum i-ar fi auzit şi ar fi înţeles mesajul lor, fata s-a strecurat acolo şi a stat tăcută ore în şir, până când minerii au părăsit clădirea şi nu a ieşit din facultate nici a doua zi, privind de la geam cum trupele de asalt ale lui Iliescu puneau flori în faţa Teatrului Naţional pentru a acoperi urmele crimelor făcute acolo. Sufletul fetei a mai rătăcit o vreme prin alte săli ale facultăţii, văzând alte crime, alte bătăi şi violuri, alte brutalităţi ale minerilor. Împreună cu sufletele altor decedaţi se uitau cu atenţie la chipurile agresorilor, pentru a le identifica la Judecata de Apoi. Nu după multă vreme a simţit cum se ridică rapid, ca şi cum ar fi fost aspirata printr-un tunel luminos. În acest urcuş l-a văzut pe bunicul ei într-o mulţime ce părea a fi a unor hoţi – toţi cu mâinile tăiate. A văzut-o apoi pe sora ei mai mică, decedata la 7 ani într-o grădină cu flori în care erau mulţi alţi copii de aceiaşi vârstă. Şi amândoi o chemau să vină la ei după Judecată. S-a oprit din urcuş într-o sală mare, foarte luminată şi a auzit o voce puternică ce a întrebat-o de ce nu a stat acasă, aşa cum i-a spus aseară. Mult timp faţă a stat de vorbă cu acea voce, explicându-i toate faptele ei şi răspunzând la toate întrebările puse. Într-un târziu vocea i-a spus: „Du-te înapoi şi prinde-i pe ticăloşi” şi imediat a văzut că este lăsată în jos prin acelaşi tunel luminos. De-abia a apucat să-i salute pe sora şi bunicul ei, dar a auzit cum acesta din urmă i-a spus să sape în colţul din stânga al beciului casei unde a ascuns câteva lucruri de preţ. Şi s-a trezit apoi în mormânt, tocmai când eu deschideam capacul sicriului ei. De aceea n-a avut nici o îndoială când eu i-am spus că Dumnezeu m-a trimis să o salvez.
După ce am ascultat povestea ei, fata mi-a spus că trebuie să mă scoată din închisoare ca să împlinească voinţa Domnului. Deşi învăţasem să fiu o persoană dură, căci altfel nu puteam trăi prin cimitire, povestea ei m-a înfiorat şi am înţeles că toate nefericirile vieţii mele nu au fost întâmplătoare şi ele au reprezentat etape din drumul care trebuia să mă aducă în faţa ei. Atunci am simţit prima oară că Dumnezeu are un plan cu mine şi m-am simţit mândră că m-a ales să-i realizez eu acel plan. În scurt timp tatăl fetei a reuşit să mă scoată din închisoare, lucru pe care tu nu ai putut să-l realizezi oricât te-ai chinuit. (…) – continuarea pe RostOnline.
- MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet.
- Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa. Contactați-ne: aici.
- Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un Like și să distribuiți pagina de Facebook.
MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează