Trenurile Morții (2) – 1950. Drama copiilor lui Constantin Puiu, executat la 10 martie 1950.

În cursul anului 1950, în urma unei decizii a ministrului de interne comunist – Teohari Georgescu, șefului Securității Gheorghe Pintilie și adjunctului acestuia, Alexandru Nicolschi, numeroși membri ai Rezistenței anticomuniste care erau condamnați deja la pedepse cu închisoarea au fost executați sumar în mai multe locuri din țară. Operațiunea, rămasă în istorie sub numele de „Trenurile morții” sau „Dubele fantomă”, a debutat la 9/10 martie 1950, în apropiere de Lugoj, pe Dealul Viilor, unde au fost împușcați 16 deținuți politici, din care 13 luptători ai grupării Haiducii Dobrogei.

Stere Puiu, din comuna Mihail Kogălniceanu – Constanța, fiul lui Constantin Puiu (cumnat al liderului rezistenței dobrogene, Gogu Puiu), executat cu această ocazie, a compus un cântec în dialect armânesc, în care evocă momentul arestării tatălui său… Alături de sora sa, evocă traumele trăita în urma distrugerii familiei sale. Ca fii de “dușman al poporului” nu au avut acces la școli înalte și au fost marginalizați social mereu. Au trăit simplu, ocupându-se cu agricultura și cu oile…

Acești oameni au primit după foarte mulți ani un certificat de deces, din care reieșea că tatăl lor a murit de boală în închisoare. Asta cu toate că, la acel moment, deja fuseseră analizate de Ministerul de Interne sutele de execuții extrajudiciare comise în acei ani de călăii Securității, Cociu Puiu fiind unul dintre victime în aceste documente oficiale. Statul își mușamalizase crimele.

După 1989, nici o instituție a statului român nu a cerut scuze acestor oameni pentru drama pe care au trăit-o și pentru uciderea tatălui lor. Nu au primit nici o despăgubire sau reparație din partea statului român, ca urmare a uciderii tatălui lor, căci după 1990 doar foștii deținuți politic în viață au primit indemnizații, pentru cei exterminați în detenție neexistând nici un fel de măsuri reparatorii.
Prin Legea 232 din 2020, care modifică Decretul lege 118 /1990, ca urmași ai unui luptător anticomunist executat de Securitate li se atribuie derizoria sumă de 500 lei pe lună, în timp ce copiii deținuților politici care au ieșit din închisori vor primi un cuantum de junătate din indemnizația lunară pe care părinții lor ar fi primit-o dacă trăiau (jumătate din 700 lei pt fiecare an de detenție).

Dar frații Puiu nu vor primi nici măcar 500 lei pe lună, deoarece prin amendamentul deputatului Vexler, articolul 14 al Decretului lege 118 exceptează de la drepturile reparatorii pe copiii celor care au făcut parte din Mișcarea al cărei nume nu îl putem scrie aici, nu din frică, ci pentru că ni s-ar desființa pagina pe aceasă rețea de socializare. Și chiar dacă tatăl lor, simplu țăran, nu a fpcut parte din acea mișcare, pentru vina de a se fi alăturat unei grupări de rezistență armată anticomunistă, Securitatea i-a aplicat și lui și altora, în sentința de condamnare, eticheta respectivă… Da, Securitatea, pentru că toate rechizitoriile și sentințele deținuților politici erau dictate de securitate, nu făcute de procurori sau judecători.

Așa că, în ultimii ani ai vieții lor, frații Puiu vor continua să trăiască de pe urma oilor și agriculturii, neprimind nici măcar ecei 500 de lei lunar la sfârșitul unei vieți de suferință. Și ca ei sunt mii și mii de oameni în această țară, cărora Agențiile Județene de Plăți și Inspecții Sociale le resping cererile pe același motiv.

Dar pentru frații Puiu nici nu mai are însemnătate asta. Ei ar fi mulțumiți măcar să li se spună unde sunt îngropate rămășițele pământești ale părintelui lor, pentru a le reînhuma creșinește, alături de moșii lor, în cimitirul satului, și a putea să îi aprindă la sărbători o făclie la căpătâi.
Din păcate însă, statul român nici atît nu le îngăduie. Securitatea a avut grijă să distrugă toate urmele crimelor sale. Inclusiv documentele cu locurile de îngropare ale victimelor. Iar făptașii au trăit liniștiți după 1989, beneficiind de pensii speciale și nederanjați de nimeni.
Frații Puiu și cei asemenea lor, rămâne doar să întrebe, precum un poet la rândul lui interzis de Institutul Elie Wiesel: “Unde sunt cei care nu mai sunt?”

“Întrebat-am vântul, zburătorul,
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a vântul: aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor. (…)
(Nichifor Crainic)

Videoclipul utilizează fragmente din serialul Memorialul Durerii realizat de Lucia Hossu Longin.

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator – Nihil Sine Deo – PRESĂ LIBERĂ