Ochii tăi

1
Să nu treziți femeia
nu mai pășesc în urma trecătoarelor idei
nu caut pașii tăi pe nicăieri
doar îm amurg mai curg păreri
de azi, de ieri, de nicăieri
ningea în lumină
cu fulgi arși pe un rând
doar eșarfa purta fără vină
mireasma unui trup arzând
la asfințit treceau cocori
mai sursurau visări de ieri
eu am rămas doar vagabondul ultimei idei
un rătăcit în urma pașilor pierduți pe alei
e cerul stins și stele cad pe pământ
curge apus purpuriu
în zăpezi de argint
ninge iar și iar pe câmpul pustiu
umbre se pierd sub ultimii pași
mă ascund în priviri căutând amintiri
tu ai plecat, eu am rămas
sărutul nu’l treziți, așteaptă…

2
Ninsoarea de aseară
mai ninge iubito, ninge la poli
ninge cu iubire în noi
viața asta, dor de tine
dor de trupul tău
atât de alb, de pur, de gol
iubire, mă ierți…
ninge iar în lume, este ceață-n toate
plecase femeia, cafeaua-i amară pe masă
dimineața curge iară
dor de seară, iarăși, iară
aprig dor de trup suav de fecioară
pășesc hipnotic spre steaua polară
drumețul grăbit într-o iarnă totală

3
Să vii, să vii
undeva unde nu am putut să ajung
locuia o fată
albă, pură, însingurată
diminețile auzeam pașii tăi prin cămările sufletului
amiezile le petreceam pe țărm ascultând valurile
noaptea când întunericul acoperise lumina am deschis fereastra
să îți mângâi surâsul
nu te supăra, tu iubita mea
să vii, să vii
eram un bărbat care te aștepta pe acoperișul cerului
pentru o îmbrățișare în fiecare anotimp

4
Într-o gară
viața,
o gară închisă
mi-era dor să cobor dincolo de limita întunericului
să aștept pe o bancă
o femeie, o iubire, un tren
într-o gară deschisă spre cer

5
Ochii tăi
vorbește lacrima pe-un rând
ascult tăcerea unui gând fecund
tu taci
ești pasăre, ești vis, ești dor
fug depărtările
unele, altele
apune și soarele în pulberea vremii
mai este mult
nu știu, aștept
și ascult pe-un deal tălăngile de lut
nu mai pleca și ia-mi ce vrei
dar lasă-mi ochii tăi
să mă scufund în zori în ei

6
Ultimul refugiu
eram obosit
un trunchi fără frunze între zidurile tăcerii
pășeam să nu plâng
uneori adormeam pe trotuare în gând
mă trezea albastrul ireal al mării mugind
camera în care locuiam nu avea ferestre
mă loveam de un pervaz ireal căutând universul în vid
apoi aerul a început să țipe
ocupa totul
încât a trebuit să mă refugiez în brațele tale
așa te-am cunoscut
de întâlnit ne-am întâlnit demult la capătul tristeții
când am găsit între firele de nisip ochii tăi
și ți-am cerut iertare
mi-ar fi plăcut
în secunda noastră
să fim un singur trup sprijinind luminile orașului
să fi smuls valurile furioase din mare
să-ți fi făcut din ele ie de sărbătoare
mi-ar fi plăcut să fiu o lacrimă ce stingea dogoarea
să am aripi pentru o dragoste mare
eram ultimul sărut pe o stradă oarecare

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator – Nihil Sine Deo – PRESĂ LIBERĂ