Semnificația zilelor din Săptămâna Mare

În această seară creştinii l-au privegheat pe Domnul nostru Iisus Hristos. Cântările Prohodului se sting uşor şi urmează ceasuri de meditaţie pentru fiecare din noi. Având aceste câteva momente de aşteptare a Învierii Domnului,  Parinte Teofil Paraian, să încercăm să rememorăm ultimul drum al Domnului. Să parcurgem împreună cu ascultătorii noştri acest urcuş prin pogorâre, plecând din Duminica Floriilor, când am văzut intrarea în Ierusalim a Domnului nostru Iisus Hristos, trecând cu gândul prin fiecare zi a Săptămânii Patimilor. Lunea cea mare, când am făcut pomenire de Sfântul Iosif cel prea frumos şi de smochinul care s-a uscat prin blestemul Domnului, Marţea cea mare, când am pomenit pe cele zece fecioare din Sfânta Evanghelie şi pilda talanţilor, Miercurea mare, în care s-a făcut pomenire de femeia cea păcătoasă care a uns cu mir pe Domnul şi ajungem la ziua de ieri, Sfânta şi marea joi, în care am prăznuit patru lucruri:  spalarea picioarelor, cina cea de taină, rugăciunea din Ghetsimani şi vânzarea Domnului. Să începem aşadar cu Duminica Floriilor ca punct de început al acestei privegheri.

– Duminica Floriilor este punct de început al privegherii pentru adâncirea în gândurile prăznuitoare ale evenimentelor care ţin de mântuirea noastră. De fapt, Duminica Floriilor sau Duminica Stâlparilor este precedată de sâmbătă lui Lazăr, în care Biserica pomeneşte învierea lui Lazăr făcută de Domnul nostru Iisus Hristos şi care are legătură şi cu Duminica Stâlparilor, în înţelesul că primirea triumfală ce I s-a făcut Domnului Hristos, care a intrat în Ierusalim ca Împărat smerit, împlinind o proorocire din Vechiul Testament, a fost determinată cumva şi de învierea Sfântului şi dreptului Lazăr, de minunea premergătoare primirii triumfale a Domnului în Ierusalim. De aceea Biserica şi zice, vorbim cu Domnul Hristos şi în sâmbăta premergătoare Duminicii Floriilor, şi în Duminica Floriilor, zice exprimând prin alcătuirea Bisericii următoarele cuvinte: „Învierea cea de obşte mai înainte de patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr din morţi l-ai înviat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta şi noi că pruncii semnele biruinţei purtând, Ţie biruitorului morţii strigăm: Osana Celui dintru înălţime, bine eşti cuvântat Cel Ce vii întru numele Domnului”. Aducem în actualitatea noastră un eveniment petrecut în vremea propovăduirii Domnului nostru Iisus Hristos şi participăm şi noi la el în vremea noastră. Îl avem în faţă pe Mântuitorul care intră în Ierusalim, călare fiind pe mânzul asinei, cum spune proorocia. Şi noi îl întâmpinăm pe Domnul nostru Iisus Hristos cu crengi înverzite şi cu inima primitoare, că Domnul Hristos să nu intre numai în Ierusalimul cel pământesc, ci mai ales în Ierusalimul sufletului nostru, Ierusalim însemnând cetatea păcii sfinte, pacea sfântă. Aducem şi noi Mântuitorului laudă, aşa cum i-au adus pruncii din Ierusalim când au zis: „Osana celui dintru înălţime, bine eşti cuvântat Cel Ce vii întru numele Domnului” (Mt. 21, 9), iar Domnul nostru Iisus Hristos s-a îndreptat spre Templul din Ierusalim unde a făcut minuni. Aşteptăm ca şi în sufletul nostru să intre Mântuitorul nostru Iisus Hristos ca într-un lăcaş al Său, ca într-un templu şi să vindece neputinţele noastre. De aceea zicem cu Biserica: „Învierea cea de obşte mai înainte de patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr din morţi l-ai înviat Hristoase Dumnezeule”. Şi din partea noastră spunem: „Pentru aceasta şi noi că pruncii” – se înţelege de odinioară – „semnele biruinţei purtând”, – semnele Învierii, arătată în viaţa cea nouă din crengile pe care le avem în mână sau măcar în conştiinţa – „Ţie biruitorului morţii strigăm: Osana Celui dintru înălţime, bine eşti cuvântat Cel Ce vii întru numele Domnului”. Şi adăugăm: Vino şi în viaţa noastră, în conştiinţa noastră, vino şi ne ajută să-Ţi aducem tot mai multă mărire, să conştientizăm tot mai mult binefacerile Tale.

– Parinte Teofil, de ce se numeşte acest răstimp Săptămâna Patimilor sau Săptămâna Mare?

– Răstimpul  acesta până la Sfintele Paşti, până în Sâmbăta cea Mare inclusiv, se numeşte Săptămâna Patimilor sau poate că mai corect Săptămâna Patimirilor Domnului Hristos, pentru că în acest răstimp se pomenesc evenimente legate de suferinţele Mântuitorului şi evenimente premergătoare acestor suferinţe, şi se face pomenire de lucruri care privesc mântuirea noastră, lucruri de o importanţă deosebită. De aceea săptămâna aceasta se mai numeşte şi Săptămâna Mare, săptămână în care ne gândim la lucruri mari şi minunate, de importantă pentru fiecare dintre noi. Credincioşii în această săptămână sunt cu mai multă grijă în ceea ce priveşte rânduiala Postului, sunt cu mai multă luare aminte la slujbele dumnezeieşti care se fac în mod deosebit în această săptămână, slujbe mai lungi, slujbe mai adânci parcă decât în altă vreme, slujbe mai angajante pentru credincioşii care iau parte la ele, în dorinţa de a-şi aduce iubirea şi recunoştinţa lor faţă de Mântuitorul care pentru noi şi pentru a noastră mântuire s-a răstignit în vremea lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi s-a îngropat, că după aceea să urmeze Învierea cea de-a treia zi, propovăduită de Scripturi şi prăznuita de noi la Sfintele Paşti. În primele zile ale Săptămânii Sfintelor Pătimiri ale Domnului Hristos este rânduit ca în Sfânta Biserică să se spună în chip de mărturisire şi de rugăciune următorul text liturgic: „Cămara Ta Mântuitorule o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină şi mă miluieşte”.

– În Sfânta şi Marea Luni se face pomenire de fericitul Iosif cel prea frumos şi de smochinul care s-a uscat prin blestemul Domnului.

– Luni, în Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, Biserica ne aduce aminte de fericitul Iosif cel frumos, cel frumos la trup şi la suflet. Este vorba de Patriarhul Iosif, care ne impresionează pe toţi prin dorinţa lui de a-I sluji lui Dumnezeu împlinind poruncile, prin dorinţa lui de a fi curat înaintea lui Dumnezeu, prin faptul că a fost bun şi binevoitor cu fraţii săi care l-au vândut în Egipt. El este o preinchipuire a Domnului nostru Iisus Hristos, cel vândut de Iuda, unul dintre ucenicii săi, este o preinchipuire a Domnului Hristos, care a ţinut să împlinească întru toate voia Părintelui Ceresc şi să ne fie nouă pildă de urmat. Fericitul Iosif este omul vrednic de pomenire pentru toate câte s-au întâmplat cu el. A fost iubit de părinţii lui, a fost iubit de Patriarhul Iacob. Fraţii lui l-au vândut în Egipt. A ajuns în Egipt şi aşezarea sufletului său a fost probata într-o ispită peste care a trecut. A ajuns în închisoare învinuit fiind de păcate, el, care a ţinut să rămână fără de păcat, apoi că tâlcuitor al viselor lui Faraon, mai-marele Egiptului, însă a fost găsit drept înţelept şi bun de a conduce Egiptul şi a salvat de la moarte prin înfometare pe concetăţenii săi şi pe conaţionalii săi, pe care după aceea i-a adus în Egipt. De aceea Sfânta noastră Biserica îl pomeneşte cu cinstire ca un preinchipuitor al Mântuitorului.

Tot în această zi de Luni binecuvântată, pomenim şi o minune pe care a făcut-o Domnul Hristos, o minune spre înţelepţirea credincioşilor, pentru că negăsind smochine într-un smochin neroditor, l-a blestemat să se usuce şi s-a uscat, iar Sfânta noastră Biserica pomenind această întâmplare, are în vedere o explicaţie pentru cei credincioşi, atrăgându-le atenţia că suntem toţi chemaţi spre rodire şi că Domnul Hristos aşteaptă ceva de la noi, şi noi suntem datori să-i oferim Mântuitorului virtuţile noastre în loc de alte roade. Smochinul cel blestemat de Mântuitorul este un fel de pildă pentru noi, ca să ştim că Domnul Hristos răsplăteşte nu numai binele pe care-l fac oamenii, ci răsplăteşte şi pedepseşte şi îndărătniciile lor, şi neangajarile lor spre bine. Se spune în Sinaxarul de la slujba de Luni, din Săptămâna Patimilor că Domnul Hristos nu şi-a arătat niciodată puterea pedepsitoare asupra oamenilor – să înţelegem în vremea propovăduirii Sale – dar şi-a arătat-o asupra unui smochin, ca să se înţeleagă din aceasta ca El are şi putere pedepsitoare, iar credincioşii să se silească să fie, nu sub blestem, ci sub binecuvântarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cum reiese şi dintr-o alcătuire din Postul Sfintelor Paşti, în care vorbim fiecare dintre noi cu propriul nostru suflet şi ne îndemnăm pe noi înşine să nu dormităm, ci să ne trezim şi să lucrăm pentru slavă lui Dumnezeu şi pentru binele nostru vremelnic şi veşnic.

„Cămaşa Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită, şi îmbrăcăminte nu am, ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, şi mă mântuieşte” (Luminanda).

– În Sfânta şi Marea Marţi se face pomenire de cele zece fecioare din Sfânta Evanghelie.

– În Marţea Săptămânii celei Mari am făcut pomenire, tot îndrumaţi de Sfânta noastră Biserica, despre pildă celor zece fecioare, deci despre fecioarele înţelepte şi despre fecioarele neînţelepte. Este o pildă spusă de Domnul Hristos şi pe care Sfânta noastră Biserica ne-o pune în fata conştiinţei în Marţea cea Mare. Şi noi, parcurgând Săptămâna Sfintelor Pătimiri, am pomenit marţi pilda cu cele zece fecioare şi pe cele zece fecioare, luând aminte şi prin textele liturghice din ziua respectivă la cele cinci fecioare înţelepte, care au avut untdelemn în candelele lor şi care l-au întâmpinat pe Mirele care este Domnul Hristos, au intrat cu el în cămara nunţii şi s-au bucurat de ospăţul mirelui, în timp ce celelalte cinci fecioare nu s-au putut bucura de întâlnirea cu Mirele pentru că au mers să-şi cumpere untdelemn pentru candelele lor. Această pildă, Domnul Hristos ne-o pune în faţă ca să ne gândim la faptul că trebuie să fim întotdeauna pregătiţi prin fapte bune pentru întâmpinarea Mirelui ceresc, să fim alcătuiţi prin faptele nostre cele bune ca să putem lua parte la ospăţul cel veşnic. Domnul Hristos ne îndeamnă la priveghere, concluzia pildei fiind: privegheaţi şi vă rugaţi ca nu ştiţi când vine Fiul Omului (Mt. 25, 13). Deci, Sfânta noastră Biserica ne învaţă în fiecare zi de marţi din Săptămâna Sfintelor Pătimiri, ne-a învăţat şi în această săptămână în ziua de marţi, să fim cu luare aminte la noi înşine, la datoriile noastre, să aşteptăm pe mirele ceresc cu inima iubitoare şi cu fapte bune, ca şi intru aceasta să se preamărească Tatăl nostru cel din ceruri. În această zi de marţi, ca şi în celelalte zile din Săptămâna Sfintelor Pătimiri, până miercuri inclusiv, la slujba de dimineaţă, la utrenie, se spun urmatoatrele cuvinte:

„Iată mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care va afla-o priveghind; iară netrebnica e cea pe care o va găsi lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi, ca să nu te dai morţii şi afară din Împărăţie să te încui, ci te deşteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeul nostru, pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”.

– În Sfânta şi Marea Miercuri, dumnezeieştii Părinţi au hotărât să se pomenească femeia cea păcătoasă care a uns cu mir pe Domnul, pentru că aceasta s-a întâmplat cu puţin înainte de mântuitoarea Patimă.

– În Miercurea Săptămânii Sfintelor Pătimiri, pomenire s-a făcut şi se face totdeauna despre o femeie cinstitoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe care Sfânta noastră Biserica o prezintă şi că pe o femeie păcătoasă. În Sinaxarul zilei respective însă se pomenesc mai multe ungeri cu mir, pe care le-a primit Domnul Hristos, iar Sfânta noastră Biserica se opreşte în mod special asupra ungerii cu mir din partea unei femei care a adus mir de mult preţ, mir care era socotit că având preţul mai mare decât 300 de dinari, ceea ce însemna preţul a 300 de zile de lucru. Femeia şi-a arătat cinstirea ei faţă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos turnând peste El mirul cel de mult preţ şi Domnul Hristos a primit cinstirea pe care i-a adus-o acea femeie. Este de observat că în Sfânta Evanghelie nu se spune că acea femeie a fost păcătoasă. Sfânta noastră Biserica însă face o legătură între femeia cinstitoare a Mântuitorului şi femeia păcătoasă despre care istoriseşte Sfântul Evanghelist Luca şi despre care se poate citi în capitolul al şaptelea din Sfânta Evanghelie de la Luca. Cântările, textele liturgice care împodobesc slujba din Miercurea Săptămânii celei Mari se referă la această femeie ca la o femeie păcătoasă, şi sfântul Ioan Gură de Aur face o legătură între vinderea lui Iuda, între faptul că Iuda l-a vândut pe Mântuitorul, şi femeia căreia i s-au dezlegat păcatele de către Domnul Hristos. Iar Sfânta noastră Biserica face şi ea aceeaşi legătură, iar în legătură cu femeia păcătoasă ne spune că acea femeie a luat rânduiala de mironosiţă. „Doamne”, zicem noi către Domnul Hristos, „femeia care căzuse în păcate multe, simţind dumnezeirea Ta”, deci fiind mişcată de darul lui Dumnezeu ca să cunoască ceva din măreţia Mântuitorului, „şi luând rânduiala de mironosiţă”, deci făcând ceea ce voiau să facă femeile mironosiţe după înmormântarea Domnului Hristos, a anticipat cumva înmormântarea Mântuitorului şi pregătirea lui cu miresme, „aducând mir de mult preţ”, dar şi-a adus şi inima ei cinstitoare, şi-a adus şi dorinţa ei de a i se dezlega păcatele, pentru că zicea femeia: Dezleagă-mi păcatele mele, aşa cum eu mi-am dezlegat părul. Şi cerea de la Domnul Hristos lacrimi, de la El care scoate apa din mare prin nori. E o alcătuire extraordinar de frumoasă şi minunată, o alcătuire impresionantă pentru toţi credincioşii, este un text liturgic de o măreţie unică şi ar fi bine să îl avem mai mult în vedere şi să-i ascultăm cuprinsul şi-n această zi în care ne gândim la ceea ce s-a întâmplat când femeia păcătoasă a adus mir de mult preţ ca semn de cinstire pentru cel ce a rânduit apoi că fapta ei să fie pomenită şi să fie propovăduită spre pomenirea ei oriunde se va propovădui Evanghelia (cf. Mt. 26, 13).

„Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe, simţind Dumnezeirea Ta, luând rânduiala de mironosiţă şi tânguindu-se a adus Ţie mir mai înainte de îngropare, zicând: Vai mie! Că noapte îmi este mie înfierbântarea desfrâului, şi întunecată şi fără de lună pofta păcatului. Primeşte izvoarele lacrimilor mele, Cel Ce scoţi cu norii apa din mare; pleacă-Te spre suspinurile inimii mele, Cel Ce ai plecat cerurile cu nespusă plecăciune. Ca să sărut preacuratele Tale picioare şi să le şterg pe ele iarăşi cu părul capului meu. Al căror sunet auzindu-l cu urechile Eva în Răi în miazăzi, de frică s-a ascuns. Cine va cerceta mulţimea păcatelor mele şi adâncurile judecăţilor Tale, Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu? Să nu mă treci cu vederea pe mine, roaba Ta, Cel Ce ai nemăsurată milă” (Idiomelar, glasul al 8-lea, alcătuire a Casianei monahia, Triod).

– În Sfânta şi Marea Joi, dumnezeieştii Părinţi care au rânduit pe toate bine, urmând predaniilor dumnezeieştilor Apostoli şi Sfintelor Evanghelii, ne-au predat să prăznuim patru lucruri: sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de taină, adică predarea înfricoşătoarelor Taine, rugăciunea cea mai presus de fire din Ghetsimani şi vânzarea Domnului.

– După evenimentele pe care le-am pomenit în primele trei zile din Săptămâna Sfintelor Pătimiri, am ajuns să ne gândim şi la cele petrecute şi în Joia premergătoare pătimirilor Domnului, şi ne-am bucurat de toate cele ce au rânduit Părinţii cei duhovniceşti să fie pomenite în Biserică şi de către toţi credincioşii. Ne-am oprit cu bucuria de a înţelege măreţia Domnului Hristos, Cel ce Dumnezeu fiind, a spălat picioarele ucenicilor Săi. Ne-am minunat de Dumnezeu Cel ce spala picioarele omului şi care a rânduit ca şi noi să facem la fel. Pentru că a zis apoi: „Voi mă numiţi pe mine Învăţătorul şi Domnul şi bine ziceţi căci sunt. Deci dacă Eu Domnul şi Învăţătorul v-am spălat vouă picioarele voastre, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora, pildă v-am dat vouă ca şi voi să faceţi la fel” (În. 13, 14). Este o poruncă a Mântuitorului ca să fim unii faţă de alţii cinstitori, de a ne smeri unii în faţa altora, de a fi curăţitori ai fraţilor noştri. Pentru că duhovniceşte asta înseamnă şi la asta suntem chemaţi de către Domnul Hristos.

Am pomenit apoi Cina cea de taină, ultima cina pe care a avut-o Domnul Hristos împreună cu ucenicii săi înainte de Sfintele Sale Pătimiri, când a rânduit ca cele ce le-a făcut El atunci, acolo, să se facă în continuare spre pomenirea Lui, căci luând pâine în sfintele, preacuratele şi fără prihană mâinile sale a sfinţit, a binecuvântat, a frânt şi a dat ucenicilor săi, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Asemenea şi paharul după cină zicând: Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu al legii celei noi care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt. 26, 26-27). În Sfânta Evanghelie de la Luca şi în Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel se afirmă că Domnul Hristos după ce a spus aceste cuvinte a rânduit: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” (Lc. 22, 19; I Cor. 11, 25), şi aceasta o facem şi noi la fiecare Sfânta Liturghie, când ne aducem aminte de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de suirea la cer şi de şederea de-a dreapta Tatălui, şi de cea de-a doua slăvita iarăşi venire, aducem cinstitele daruri şi le oferim Mântuitorului, şi le oferim lui Dumnezeu în general, zicând: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate”. Acestea le facem la fiecare Sfânta Liturghie, dar le pomenim în chip deosebit în Joia cea Mare, când pomenim Cina cea de taină în pomenirea cea de peste an. Am făcut şi aceasta în Joia cea Mare.

Noi pomenim şi am pomenit în Joia cea Mare şi rugăciunea din grădina Ghetsimani, când Domnul Hristos L-a rugat pe Tatăl ceresc să treacă paharul suferinţelor de la El dacă este cu putinţă şi a precizat că vrea să împlinească voia Părintelui ceresc, pentru că a zis: „Nu voia Mea, ci voia Ta să se împlinească” (Mt. 26, 39). Este rugăciunea de care pomenesc sfinţii evanghelişti şi pe care o pomenim şi noi în Joia cea Mare, şi la care e bine să ne gândim şi noi, şi ne gândim de fapt, şi când putem să ne oprim la acest eveniment minunat şi pentru noi dătător de orientare, în sensul că şi rugăciunea noastră trebuie să fie o rugăciune cât mai adâncă, o rugăciune totală. Mai pomenim şi prinderea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, arestarea lui în grădina Ghetsimani, când Iuda l-a sărutat şi i-a zis” „Bucură-te, Învăţătorule” (Mt. 26, 49), şi când cei care au venit împreună cu el l-au prins pe Domnul Hristos şi l-au dus la judecata lor, şi l-au dus să-l chinuiască. În faţa Sfântului Potir cu dumnezeieştile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cereştile şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos, noi spunem Mântuitorului: „Nu-ţi voi da sărutare că Iuda, nu voi spune Taina Ta vrăjmaşilor Tăi; ci, ca tâlharul mărturisindu-mă, strig Ţie: Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta”.

În această Joi minunată şi vrednică de ţinut minte, Sfânta noastră Biserica ne conduce să vorbim cu Mântuitorul şi să zicem:

„Când măriţii ucenici, la spălarea Cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rău credincios, cu iubire de argint bolnavindu-se, s-a întunecat şi judecătorilor celor fără de lege pe Tine, Judecătorul cel drept, Te-a dat. Vezi, iubitorule de avuţii, pe cel ce pentru aceasta spânzurare şi-a agonisit; fugi de sufletul nesăţios, cel ce a îndrăznit unele care acestea asupra Învăţătorului. Cela ce eşti spre toţi bun, Doamne, mărire Ţie”.

– În Sfânta şi Marea Vineri se prăznuiesc sfintele şi mântuitoarele şi înfricoşătoarele Patimi ale Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Se mai face încă pomenire şi de mărturisirea mântuitoare făcută pe cruce de tâlharul recunoscător, care a fost rastingnit împreună cu El.

– Astăzi, în Vinerea cea Mare, Vinerea Pătimirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ne aducem aminte de suferinţele Domnului pentru noi şi pentru a noastră mântuire, de scuipările, de bătăile, de chinuirile de tot felul, de batjocurile, de răstignirea pe cruce şi de moartea pe cruce a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care toate s-au făcut pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Ne-am pregătit vreme îndelungată pentru aceste întâmpinări, pentru aceste gânduri şi simţăminte care ne pun în legătură cu iubirea Mântuitorului arătată pe cruce, ne pune în legătură cu jertfă Mântuitorului nostru Iisus Hristos adusă pentru noi. Fiind lucru mai presus de fire, fiind mai presus de lume, cu greu putem să apreciem aceste pătimiri pe care Domnul nostru Iisus Hristos le-a primit pentru mântuirea noastră şi în măsura în care le înţelegem sau înţelegem ceva din ele, stăm şi noi în faţa Domnului Hristos, în faţa crucii, stăm împreună cu Sfântul Ioan Evanghelistul şi cu Maica Domnului în apropierea crucii Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi învăţăm de la El să iertăm pe vrăjmaşii noştri. Căci Domnul Hristos a zis: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac” (Lc. 23, 34), iar aceasta a zis-o despre răstignitorii Săi. Învăţăm de la Domnul Hristos să ne încredinţăm toate ale noastre în mâinile lui Dumnezeu, căci Domnul Hristos fiind pe cruce, a zis către Dumnezeu: „Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul meu” (Lc. 23, 46). Învăţăm de la Domnul Hristos să împlinim toate lucrurile până la deplinătatea lor. Căci îl auzim pe Domnul Hristos zicând: „Savarsitu-s-a” (În. 19, 30). Învăţăm de la Domnul nostru Iisus Hristos ceva despre măreţia pocăinţei, pentru ca tâlharul cel bine cunoscător, care şi-a dat seama că pentru păcatele lui pătimeşte, că pentru ale lui păcate este răstignit împreună cu Domnul Hristos, care este nevinovat, a zis către Mântuitorul: „Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta”, iar Domnul Hristos i-a răspuns: „Adevăr grăiesc ţie, astăzi vei fi cu mine în Rai” (Lc. 23, 42-43). Toate acestea pomenindu-le, cerem de la Dumnezeu ajutor ca să înţelegem cât mai bine cele ce s-au făcut pentru noi şi înţelegându-le, recunoştinţa noastră să fie cât mai deplină. Conduşi de Sfânta noastră Biserica în această zi de Vinere Mare, în această zi de Vineri întunecată şi luminată. Întunecată pentru că s-a întunecat soarele şi s-a cutremurat pământul, dar şi luminată, pentru că-i luminată de iubirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în care se arata Dumnezeu Însuşi, Cel ce este iubire; intru această zi binecuvântată de Dumnezeu ne îndemnăm unii pe alţii cu cuvintele Bisericii şi zicem:

„Pe cel ce S-a răstignit pentru noi veniţi toţi să-L lăudăm că pe acesta L-a văzut Maria – e vorba de Maica Domnului – pe cruce şi a zis: Deşi rabzi răstignire, Tu eşti Fiul şi Dumnezeul meu”.

– În Sfânta şi Marea Sâmbătă prăznuim îngroparea dumnezeiască şi trupească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi pogorârea la iad, prin care neamul nostru fiind chemat din stricăciune a fost mutat spre viaţa veşnică.

– Vom pomeni cu darul lui Dumnezeu în Sâmbăta cea Mare înmormântarea Domnului Hristos, petrecerea în mormânt a Mântuitorului nostru. Vom avea în vedere cele ce s-au petrecut pentru noi şi pentru a noastră mântuire în această zi. Şi anume, îl vom avea în vedere pe Mântuitorul Cel ce a fost în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul şi în Rai ca un Dumnezeu cu tâlharul, care a fost cu dumnezeirea pretutindeni: şi cu trupul în mormânt, şi cu sufletul în iad, şi împreună cu tâlharul cel mântuit în Rai. E o zi în care ne arătăm nedumerirea şi totodată convingerea că moartea s-a întâmplat în viaţă, că Viaţa a primit moartea. Căci zicem: „În mormânt, Viaţa, pus ai fost, Hristoase, şi împărăţia iadului Tu ai zdrobit”. Ne gândim la Mântuitorul nostru Iisus Hristos în care se întâlnesc cele potrivnice: moartea şi viaţa. Moartea prin despărţirea sufletului de trup şi viaţa prin faptul că vorbind cu Domnul Hristos noi zicem: „Când Te-ai pogorât la moarte Cela ce eşti fără de moarte, atunci iadul l-ai omorât cu strălucirea dumnezeirii. Iar când ai înviat pe cei morţi din cele de dedesubt, toate puterile cereşti au strigat: Dătătorule de viaţă, Hristoase Dumnezeul nostru, mărire Ţie”. Rânduiala Bisericii noastre este că îndată după ce se spun cu cântare cuvintele în care facem prohodirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, îndată după aceea se pomeneşte Învierea. Pentru că noi aducem aminte de moartea celui fără de moarte, aducem aminte prin prohodire de cel ce a murit fără să moară cu dumnezeirea, şi în cazul acesta ne minunăm de Domnul nostru Iisus Hristos şi nu uităm de învierea Lui. „Deşi rabzi răstignire”, am zis în vinerea cea mare, „Tu eşti Fiul şi Dumnezeul meu”. Şi putem spune în continuare: „Deşi eşti în mormânt, Tu eşti Dumnezeul meu”. În această sâmbătă a tăcerii suntem chemaţi de Sfânta noastră Biserica în cuprinsul Sfintei Liturghii să tăcem cu gândurile noastre iscoditoare şi să zicem:

„Să tacă tot trupul omenesc şi nimica pământesc în sine să nu gândească, căci Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnului merge să se junghie şi să se dea de mâncare credincioşilor. Şi merg înaintea Lui puterile îngereşti cu toată domnia şi stăpânia, heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi, fețele acoperindu-şi şi cântând cântarea: Aliluia, Aliluia, Aliluia”.

Aşa se spune la Sfânta Liturghie. Aşa trebuie să spunem şi noi în conştiinţa noastră, aşa trebuie să gândim şi noi despre tainele mai presus de înţelegere. Să tacă firea omenească cu gândurile ei pământeşti şi să audă, să asculte, să vadă pe cei care îl însoţesc pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos în moarte şi prin moarte spre învierea cea de a treia zi, pe care o aşteptăm şi pentru care ne-am rugat să o ajungem ca să ne închinăm Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos fără de osânda şi să ne împăcăm cu toţi. Să le zicem fraţi celor ce ne urăsc pe noi şi aşa, în ziua Învierii să strigăm: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţa dăruindu-le”.

Pentru vremea la care am ajuns ne-am rugat de-a lungul întregului post al Paştilor. Am zis la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite rugăciune către Dumnezeu: „Dă-ne nouă, Bunule să luptăm lupta cea bună, calea postului să o săvârşim, credinţa nedespărţita să o păzim, capetele nevăzuţilor balauri să le sfărâmăm, biruitori asupra păcatului să ne arătăm şi fără de osânda să ajungem a ne închina şi Sfintei Învieri”. Am ajuns în ziua Sfintei Învieri, am ajuns să ne închinăm Sfintei Învieri. Biserica însă ne cere ceva anume şi zice:

„În Ziua Învierii să ne luminăm cu prăznuirea şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm, şi să le zicem fraţi şi celor ce ne urăsc pe noi şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţa dăruindu-le”.

Întrebarea firească pentru fiecare dintre noi este: Ne închinăm cu adevărat Sfintei Învieri? Le zicem fraţi celor ce ne urăsc pe noi? Suntem binevoitori faţă de toţi oamenii? Dacă da, atunci suntem fericiţi, pentru că trăim Ziua Învierii întru care dorim să ne luminăm. Spunem că Paştele Domnului sunt o trecere de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer. Chemăm cerul şi pământul să se veselească şi zicem: „Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure, şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută că Hristos a înviat, veselia cea veşnică”. Pentru că ştim că „prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începutul altei vieţi veşnice”. Şi de aceea „lăudăm pe Pricinuitorul, adică pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Cel unul binecuvântat, Dumnezeul părinţilor şi preamărit”. Avem bucuria să vedem pe „Soarele dreptăţii tuturor viaţa răsărind”, ne gândim la lumina Învierii, la bucuria izvorâtă din mormântul cel dătător de viaţă al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ne bucurăm şi noi împreună cu uncenicii Mântuitorului, care s-au bucurat văzându-l pe Domnul (În. 20, 20) şi răspundem chemărilor Sfântului Ioan Gură de Aur, care zice:

„Toţi să vă ospătaţi din ospăţul credinţei, toţi să luaţi bogăţia bunătăţii. Nimeni să nu plângă pentru sărăcie, că s-a arătat împărăţia cea de obşte, nimeni să nu se tânguiască pentru păcate că iertare din mormânt a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului. A stins-o pe ea Cel ce a fost ţinut de aceea, pradat-a iadul Cel ce s-a pogorât la iad. Şi aceasta mai înainte apucând Isaia a strigat: Iadul, zice, s-a amărât întâmpinându-Te pe Tine jos, s-a amărât că s-a stricat, s-a amărât că s-a batjocorit, s-a amărât că s-a omorât, s-a amărât că s-a legat. A luat trup şi de Dumnezeu s-a lovit, a luat pământ şi s-a întâmpinat cu cerul, a luat ce a văzut şi a căzut intru ce n-a văzut. Unde-ţi este moarte boldul? Unde-ţi este iadule biruinţa? Inviat-a Hristos şi tu te-ai surpat. Inviat-a Hristos şi au căzut dracii. Inviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Inviat-a Hristos şi viaţa vieţuieşte. Inviat-a Hristos şi nici un mort nu este în mormânt. Că Hristos înviind din morţi începătura celor adormiţi S-a făcut. A aceluia este slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin”.

În această atmosferă trăind, suntem cu adevărat oameni care prăznuim Învierea Mântuitorului şi dăm slava celui ce a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând.

• Interviu difuzat în Vinerea Mare (1998) la Radio România Actualităţi, CrestinOrtodox.ro

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator – Nihil Sine Deo – PRESĂ LIBERĂ