(R) Moartea lui Dumnezeu

         Întruparea Logosului în Christos şi răstignirea sunt găsite ca aspecte ale morţii lui Dumnezeu. Dumnezeu ajunge pură absenţă, conştiinţa nu mai are decât să-l caute în imanent, în lume şi în sine, teologia devine antropologie. E anulată orice ascensiune, nemaifiind recunoscut un plan vertical al comuniunii conştiinţei cu spiritul. Rămâne ca totul să se desfăşoare şi să se încheie în timp, al cărui sfârşit nu e corelat cu nimic spiritual. În patetismu-i vesel-ştiinţific, „omul smintit”[1] (supraomul adică) se intuieşte pe sine oprimat de Dumnezeu, o putere şi o inteligenţă infinit dincolo de ale sale îi sunt piedici pentru libertate. Desigur că, atunci, eliberare înseamnă a scăpa de Dumnezeu, pe care, în consecinţă, îşi închipuie că îl omoară. Urmează jalnice tânguiri despre cum a rămas singur cu libertatea lui, care îi solicită nesfârşite încordări, încât îi vine a o socoti chiar ca pe o condamnare. Noua împrejurare îi apare, însă, nu lipsită de sublim, vede în ea ocazia umplerii vieţii cu semnificaţie veritabilă. Doar îşi este, de acum, unic stăpân, chiar el  făureşte ori îngroapă  în cenuşă reperele, pe cei lipsiţi de forţă, nereuşiţi, sortindu-i pieirii. Se simte, totuşi, stingherit în opera lui de înălţare a propriului soclu, ceva parcă nu-i dă pace, îi pare că e pândit, ameninţat din unghere, că mai e de luptat cu umbre ale celui ucis. Poate, în sinea lui, cu toată sălbatica furie anticreştină, îşi dă seama  că omul e etern, nu are cum şi cu ce fi înlocuit, că la fel sunt, în urmare, şi adevăratele sale  valori  şi că  în Hristos  a fost adus în prezenţă  idealul  umanităţii. În libertate şi putere, în absenţa oricărei constrângeri, lăuntrice sau obiective, spiritul descinde în sfera celor finite. Ca rezultat, sufletul primeşte capacitatea autoexprimării libere, a consimţirii cunoscătoare la a-i fi imagine spiritului. Căci premisa apartenenţei la spiritual e libertatea. Intrarea transcendentului în istorie se traduce în însuşirea de către Logos a firii omeneşti. Asumarea aceasta a umanităţii nu împiedică, însă, păstrarea statutului absolut. Pierderea acestuia ar face imposibilă sesizarea divinului în acte şi cuvinte ale omului Christos, în umilirea şi suferinţa pe care le suportă. O astfel de moarte a lui Dumnezeu în Christos ar fi exclus, de asemenea, şi depăşirea suferinţei, cu eliminarea pornirilor ce desfiinţează libertatea. Trebuie, aşadar, lăsat la o parte gândul după care exteriorizarea ca om implică, pentru divinitate, părăsirea, pe durata existenţei spaţio-temporale, a ceea ce, în raportarea (evident, parţială şi improprie) la divin, numim „atribute” ale acestuia. Logosul îşi asumă condiţia umană, face să fie a sa toată fragilitatea unui om, însă fără nicio posibilitate de a ceda răului. Esenţa şi modul  asumării rămân, pentru conştiinţă, taine. Oricum, devenirea aceasta ca om instituie o strânsă relaţie reciprocă între umanitate şi o ipostază a transcendenţei. Cea din urmă ajunge, astfel, substrat atât pentru natura divină, cât şi pentru natura omenească, un unic subiect împlinind şi suportând tot ce revine fiinţei umane, dar menţinându-se, în acelaşi timp, în afara oricărei urme de sclavie. Eliberarea presupune integrarea unei dispoziţii către sacrificiu şi înnoire, în continuarea atitudinii christice, făcută permanent prezentă. Libertatea e desprindere din egocentrism, ieşire din limitările timpului, e a nu socoti niciun moment ca având valoare ultimă, astfel ca pornirilor trezite de o conjunctură imediată să li se dea neîntârziat curs. Timpul e un mediu în care să se evolueze spre eternitate, nu e un cadru închis, un cerc al constrângerii, în care să înceapă, să se desfăşoare şi să se încheie totul. E un pasaj oferit conştiinţei, prin a cărui parcurgere aceasta  are de şters,  pe cât  poate (adică  pe cât crede), diferenţele ce pun distanţă între ea şi spirit. Libertatea folosită cu înțelepciune constituie un model al viețuirii noastre așa cum limpede observăm în exemplul de mai jos: „În întrunirile cu cei de aceeaşi chemare nu s-a socotit răposatul episcop Musonios vrednic de locul cel dintâi după vârstă, în schimb îi întrecea pe toţi prin bătrâneţea înţelepciunii sale, unde cu toţii apreciau că el era pe locul cel dintâi”.[2]

11 aprilie 2014

• Suntem cenzurați online/pe rețelele de socializare. Zilnic, puteți accesa site-ul pentru a vă informa.
• Contactați-ne oricând.
• Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un ,,Like” și să distribuiți pagina de Facebook (conținut exclusiv).
• Pentru o presă independentă, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Contează pe ȘTIRI ce contează!