(R) SOCIETATEA CIVILĂ ŞI MASS-MEDIA – fragment

         Prin societatea civilă se înţelege totalitatea indivizilor ca cetăţeni (făcând abstracţie de implicarea pe care o pot avea unii în problemele puterii), a tuturor agenţilor şi organizaţiilor economice, a tuturor organizaţiilor socio-profesionale, de creaţie, a mijloacelor de informare neangajate politic etc., cu caracter apolitic, care desfăşoară, în cadrul societăţii, multiple activităţi. Întru-un regim democratic, societatea civilă îşi desfăşoară activitatea pe baza unor legi ferme, inclusiv a constituţiei, menite să le prevadă şi să asigure drepturile şi libertăţile cetăţenilor, obligaţiile şi îndatoririle pe care să le exercite fără oprelişti din partea societăţii politice precum: dreptul de exprimare, de asociere, de organizare, de grevă, de circulaţie liberă, de demonstraţie, de informare şi instituire, etc..[1]

Starea naturală, a societăţii civile,  spune John Locke, este anarhică şi de aceea are puţine avantaje. Chiar şi relaţia intens personală a „societăţii conjugale” sau dintre „stăpân şi servitor” nu constituie o bază pentru viaţa civilizată.[2] E nevoie de un contract social. „Aceia care sunt reuniţi într-un singur corp şi pot apela la o lege şi la o magistratură stabilite în comun, înzestrate cu autoritatea de a decide controversele dintre ei şi de a-i pedepsi pe cei ce încalcă legile, se află împreună într-o societate civilă.”[3]

Instituţiile sunt, după cum spune Lock, în primă instanţă norme, sancţiunile asociate cu ele şi formele de organizare în care acestea apar; ele constituie „lege şi sistemul judiciar comune la care să apeleze.” Într-un sens oarecum mai larg, acestea includ moravurile acceptate ale coexistenţei cu ceilalţi, iar într-un sens mai profund, regulile trebuie să aibă un sens. Instituţiile ajută la susţinerea libertăţii numai dacă nu sunt doar „legale”, ci şi „legitime”.[4]

De pildă în Florenţa secolului XVI, Niccolò Machiavelli şi alţi contemporani ai săi au ajuns la concluzia că succesul sau eşecul instituţiilor libere depinde de caracterul cetăţenilor, de „virtutea lor civică”. În timp ce republicanii puneau accentul pe comunitate şi pe obligaţiile cetăţeniei, liberalii considerau mai importante individualismul şi drepturile individuale. Într-o comunitate civică, calitatea de cetăţean presupune în primul rând o participare activă la treburile publice. „Interesul faţă de problemele publice şi devotamentul faţă de cauzele publice constituie trăsătura de bază a virtuţii civice”, scrie Michael Walzer.[5]

Esenţa înţelesului virtuţii civice ar putea fi, mai de grabă, „recunoaşterea şi urmărirea fără abatere a binelui politic, în detrimentul oricăror scopuri individuale sau private”. Participarea la viaţa civică a comunităţii înseamnă să dai dovadă de mai mult spirit public şi să fii mai mult orientat către beneficiile comune. Calitatea de cetăţean presupune drepturi şi obligaţii egale pentru toţi. Cu cât politica se apropie mai mult de idealul egalităţii politice între cetăţenii care respectă normele reciprocităţii şi care se implică în autoguvernare, cu atât mai civică poate fi considerată comunitatea respectivă.[6]

Mass-media reprezintă o componentă importantă a societăţii civile în cadrul oricărui sistem democratic. De aceea suspiciunea privind lipsa independenţei sale în România indică un posibil obstacol în calea democratizării. În mod corespunzător, o autentică transformare a rolului şi locului mediei în sistemele sociale ale ţărilor post comuniste a trebuit să presupună o emancipare şi o autonomizare precum şi o redefinire a naturii ei, astfel încât dintr-un instrument al puterii să devină o formă de interacţiune a diferitelor grupuri sociale, un element al societăţii civile şi al democraţiei participative.[7]

Pentru România, emergenţa societăţii civile a reprezentat un proces dificil şi de durată care nu este încă finalizat. Ca rezultat, societatea civilă românească este departe de a fi consolidată, „cu atât mai puţin de a juca un rol strategic în procesul de tranziţie”. Deşi există actori vizibili – mişcări şi asociaţii civice, organizaţii nonguvernamentale de tip occidental, mass-media, organizaţii de tip religios, cultural şi educaţional – densitatea şi mai ales intensitatea acţiunilor acestora sunt încă slabe. Conform unor studii realizate de Freedom House asupra statelor din zona postcomunistă societatea civică reprezintă un element în funcţie care poate stabili gradul de dezvoltare democratică a unui stat.[8]

Acest criteriu este divizat la rândul său în mai multe subcomponente: numărul organizaţiilor nonguvernamentale, mediul legal şi politic în care funcţionează, dezvoltarea unor sindicate independente, participarea grupurilor de interese la procesul politic sau libertatea societăţii faţă de influenţa excesivă a unor organizaţii sau instituţii extremiste. Se poate spune că asociaţiile civile contribuie la eficienţa şi stabilirea guvernării democratice, atât datorită efectelor  „interne” asupra membrilor, cât şi datorită efectelor „externe” asupra corpului politic general.[9]

În plan extern, ceea ce politologii au numit „articularea intereselor” şi „agregarea intereselor” sunt mai intense atunci când există o reţea densă de asociaţii secundare. Societatea civilă are ca fundament drepturile ce rezultă din asumarea conştientă şi activă a calităţii de cetăţeni. Libera asociere şi drepturile omului, alături de principiul ierarhizării normelor şi al independenţei justiţiei, creează un binom între statul de drept şi societatea civilă. Într-un stat de drept cetăţenia reprezintă limita dincolo de care deţinătorii poziţiilor de putere nu pot să atenteze la drepturile cetăţenilor fără a justifica astfel nesupunerea sau revolta acestora. Dreptul de a combate încălcarea drepturilor cetăţeneşti, chiar prin violenţă în unele abordări, este una din ideile ce fac ca statul de drept să existe.[10]

Reacţionând împotriva comandamentelor politicii centrată pe  ordine care tinde să reducă totul la simpla raţiune de stat, societatea se protejează, şi apără indivizii împotriva arbitrariului, instituind o nouă ordine, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Redus la simplul monopol al coerciţiei, statul  nu mai poate fi protectorul libertăţilor, ci apărătorul propriilor interese. Ideea monopolului asupra coerciţiei exprimă viziunea conservatoare asupra statului de drept aşa cum a fost ea prezentată în cadrul şcolii germane de către F.-J.Sthal pentru care dreptul nu ar reprezenta o limitare, ci un mijloc de organizare raţională a statului şi de normalizare a raporturilor sale cu cei administraţi.[11]

Cunoscându-şi prerogativele, statul ar interveni fără complexe împotriva cetăţenilor câtă vreme dreptul nu este o limită exterioară statului, ci consecinţă a autolimitării acestuia.

20 februarie 2014

• Suntem cenzurați online/pe rețelele de socializare. Zilnic, puteți accesa site-ul pentru a vă informa.
• Contactați-ne oricând.
• Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un ,,Like” și să distribuiți pagina de Facebook (conținut exclusiv).
• Pentru o presă independentă, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Contează pe ȘTIRI ce contează!