(R) Elemente filosofice creştine în comunicarea socială a Bisericii

Elementele filosofice creştine în  comunicarea socială a Bisericii așa cum am văzut au și o tratare literară, mai ales că cei mai mulți dintre scriitori au fost pasionați atât de literatură dar și de filosofie. Începem capitolul cu scoaterea în evidență a principalelor stângăcii ale mass-mediei surprinse de Înalt Prea Sfinţia Sa Bartolomeu Anania înainte cu puțin de trecerea sa în neființă.

      Editorialul nu este un gen patristic, spun ce-i ce se grăbesc să excludă temeiul unei prese creştine, afirmă un teolog[1]…

Pe bună dreptate, dar în acelaşi duh putem să ne întrebăm: o barcă poate fi amvon? Iată că adaptându-se momentului şi locului, Mântuitorul Hristos a făcut amvon dintr-o corabie pe când mulţimile se îmbulzeau pe malul lacului Ghenizaret ca să-l asculte[2].

Predicile Sfântului Pavel în agora din Corint sunt şi ele o… adaptare din mers. Astăzi e oportun să vorbim cu putere multă în agora spaţiului mediatic căci unde sunt oameni, e nevoie de mărturisirea credinţei. În principiu nu contează calea, ea e valoroasă dacă aduce roade în timp…Cu alte cuvinte răspândirea cuvântului lui Dumnezeu printre oameni completează pe cel de la amvon.

       În emisiunea Eugeniei Vodă, “Profesioniştii”, Înalt Prea Sfinţia Sa Bartolomeu Anania mărturisea că, pe când era încarcerat la Aiud de către regimul politic, ţinea sâmbăta şi duminica predici în limbajul morse celor din celulele alăturate. Vlădica s-a adaptat momentului, nu a considerat că e neadecvat a ţine predici la ţeava de calorifer… Deşi Internetul este şi el de multe ori demonizat în ziua de azi, totuşi mulţi părinţi dau răspunsuri la întrebari duhovniceşti concrete prin Internet. Multe site-uri cuprind cărţi şi predici ortodoxe, poţi “vedea”, spre exemplu, tot prin mijlocirea lui, adevărate comori iconografice ale Sfântului Munte Athos.

            Forţa şi impactul mass-media, nu mai trebuie neglijat, mai ales azi când trăim într-o epocă a comunicării… Deşi sunt un procentaj minuscul faţă de Biserica dreptmaritoare, neoprotestanţii, au acaparat într-o proporţie foarte mare spaţiul mediatic românesc… În ziua de azi se folosesc din ce în ce mai mult sintagme ca: “concurenţa valorilor religioase”, “pluralism religios”, “piaţa liberă a religiilor”, “oferta religioasă”. Nu ne plac astfel de sintagme de marketing şi cred că ar fi bine să nu ne obişnuim cu ele. Biserica Ortodoxă nu are ce vinde şi nici ce cumpăra, ea e datoare să asigure mântuirea credincioşilor în orice vremuri, oricum ar fi ele, şi să îi pazească pe fiii ei de învaţăturile noi pierzatoare de suflet. Filme religioase neoprotestante, predici ale unor pastori, poţi auzi şi vedea pe “n” canale media dar şi explicări simpliste şi emfatice ale textelor evanghelice, nu mai vorbim de îndemnuri de a suna la un număr de telefon după o Biblie sau pentru ca pastorul să se roage pentru telespectatori. Prozelitismul nu mai este în lumea de azi văzut ca o acţiune negativă, ci ca o expresie a libertăţii într-o societate confuză aflată în derizoriu.

            Aşa cum spunea Teodor Baconsky, e nevoie de o presă ortodoxă care,  “să cântărească ziua din perspectiva eternităţii”…Cred că în condiţiile în care tipul de presă macabru (scandaluri, violuri, crime) se dezvoltă şi acaparează piaţa informatională, noi îi putem contrapune faptul cotidian comentat din perspectiva vieţii în Hristos, cu accent pe experienţele pozitive, ziditoare, demne de urmat.

E nevoie de edituri ortodoxe serioase (mulţi teologi preoţi şi laici au excelente teze de licenţă care cu puţin efort, concretizat în a le rescrie pe-ntelesul creştinilor de rând, ar merita să vadă lumina tiparului), reviste de spiritualitate şi de ziare de largă circulaţie, cu subiecte incitante, care să respecte regulile de piaţă, pentru a fi vândute. E nevoie de emisiuni radio-TV ortodoxe bine făcute, programate şi în afara timpului liturgic, ca să poată fi vizionate şi de cei ce merg regulat la Sfânta Liturghie. Tocmai cei mai interesaţi de emisiunile acestea nu le pot urmări. Va mai amintiţi celebra emisiune Credo de pe TVR 2 de acum vreo 10 ani şi cum era aşteptată cu sufletul la gură de creştinii mai mult sau mai puţin credincioşi şi câte comentarii năştea a doua zi? Vă amintiţi impactul extraordinar al filmului Iisus din Nazaret al lui Franco Zeffirrelli? Pe bună dreptate, părintele Ştefan Iloaie, directorul postului de Radio Renaşterea (Cluj) şi printre puţinii teologi specialişti în mass-media, spuneau că “Nu vom şti niciodată toate modalitaţile prin care Dumnezeu lucrează şi prin care El Se face cunoscut în lume”[3].

Teologii cu condei pot mai mult decât să ţină “sfântul zilei” sau să explice în trei rânduri Evanghelia duminicală. E nevoie în presa de azi de o viziune ortodoxă asupra lumii în care trăim. De bună seamă, cuvântul lui Hristos merită mai mult decât un colţ de pagină, de cele mai multe ori cu învecinări stânjenitoare şi ruşinoase promovate de “găinarii” de presă. Cei ce merg conştiincioşi la biserică, cei care Îl mărturisesc pe Hristos cel Viu prin însăşi viaţa lor, oare nu simt nevoia că ceea cred să se regăsească într-o mai mare măsura în spaţiul mediatic? Nu cred că iubesc ei această enclavizare sau pur şi simplu să creadă că nu se mai poate face nimic.  Poate că presa ortodoxă nu va avea niciodată tirajele revistelor… cu pictoriale sau ale cotidienelor sportive, dar ştiu cu siguranţă ca există interes nu doar pentru “campionii slavei lumeşti” (sportivii, artiştii), ci şi pentru “campionii slavei celei cereşti” (sfinții). Oare nu ne-a obosit pe toţi satirizarea în mass-media a superstiţiilor unor creştini sau prezentarea marilor praznice într-un limbaj total neadecvat sau doar din perspectiva unor aspecte absolut nesemnificative (bradul de Crăciun, iepurasul de Paşti, etc.)? Faptul religios are, în general, valoare pentru jurnalişti doar dacă e inedit, senzaţional sau pune Biserica într-o lumină nefavorabilă. Personal deplâng astfel de situaţii şi recomand, în consecinţă, facultăţilor de jurnalism să studieze şi oarece discipline teologice, pentru că omul de presă de la noi – prin cuvantul lui scris sau vorbit – se adresează unor suflete creştine. Nu mai spun că ignoranţa nu e deloc o buna carte de vizita…

            Despre moralitatea presei s-a vorbit nu o dată. De aceea, Teodor Baconsky afirma că a scrie un simplu articol despre cele sfinte într-o gazetă mediocră, suburbană, e ca şi cum ai transforma în capelă una din dependintele unui bordel[4].

E un mare risc? Da, se pare că este… Dar există şi posibilitatea ca, printr-o lucrare susţinută, bordelul să se transforme, cu mila lui Dumnezeu, într-un asezământ de binefacere.[5]

            Biserica noastră dinamică şi vie îşi poate asuma acest lucru. Capul ei, Hristos ne spune: Indrazniţi. Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33).

Filosofia tăcerii[6]

            Încă de la început vă asigur de sinceritatea cuvintelor mele simple dar expresive, exigente dar persuasive, manifestând astfel lipsa mea de interes şi riscul de a fi discreditat sau poate chiar descalificat din punct de vedere profesional în viitorul apropiat. Drept urmare, dragă cititorule,„Ce vrei să‑ţi spun: minciuni agreabile sau adevăruri dure?”[7]

            Categoric că adevărul indiferent de maniera în care este prezentat, este mai râvnit decât minciunile ogodite, rostite emfatic de oameni fără personalitate. De aceea cei care şi-au păstrat verticalitatea şi n-au acceptat politica publicistică a mass-mediei, acum ca şi în viitor de alte generaţii, vor fi aclamaţi de adevăratele elite ale culturii şi ştiinţei naţionale. „Nu ştiu dacă este o datorie să‑ţi sacrifici norocul şi viaţa adevărului… Dar ştiu că este o datorie, dacă vrei să‑i înveţi pe alţii adevărul, să‑l înveţi în întregime sau deloc, să‑l înveţi limpede şi explicit, fără enigme, fără rezerve, fără neîncredere în puterea lui…”[8] Şi cum oamenii sunt diferiţi în funcţie de structura lor fizică şi starea socială, „fiecare înţelege numai ceea ce este pregătit să înţelegă ”[9], originile genetice ale neamului nostru fiind cunoscute incusiv de cei mai puţin învăţaţi.  „Greutăţile statului român de astăzi, preţurile mici ale produselor noastre, reclamaţiunile îndreptăţite ale creditorilor noştri străini – care au dreptul de a-şi apăra banul şi care ne fac favoarea de a ne da sfaturi pe care le vom urma întrucât ne îngăduie realitatea vieţii noastre naţionale, – toate acestea la un loc sunt floare la ureche pe lângă ceea ce a fost trecutul acestui popor.”[10]

            Acestea sunt cuvinte rostite de marele nostru cărturar Nicolae Iorga în perioada monarhiei constituţionale, nu departe de a fi comparată cu situaţia economică şi socială a zilelor noastre. Este ceea ce oamenii simpli dezamăgiţii de regimurile politice perindate pe la putere, spun oarecum consolaţi că „istoria se repetă” şi aşteaptă ziua în care Dumnezeu le va mai atenua din suferinţă.

            Şi atunci ca şi acum, „niciodată nu s-a vorbit aşa de mult de ştiinţă ca astăzi; niciodată n-a fost mai tare credinţa, care în parte e greşită că prin ştiinţă se poate atinge orice şi că prin ea însăşi ajunge pentru a face fericirea omenirii, care, ea, şi nu cunoştinţa a cât mai multe lucruri, oricare ar fi ele şi oricum s-ar lega între dânsele, e scopul cel mai firesc şi cel mai înalt al silinţelor noastre.”[11]

 Iată deci, simitudinea evenimentelor petrecute cu mai puţin de o sută de ani în urmă, ceea ce tind să cred că regimurile politice nu pot supraveţui răbdării umane mai mult de 2-3 generaţii. Nu mai vorbim însă de guvernarea regimirilor totalitare şi extremiste care au de regulă o viaţă scurtă.

              Filosofia tăcerii este paradoxal, plină de acustică evocatoare dar şi capabilă de a stârni spiritul identităţii naţionale, mereu aprins în momente cruciale ale vieţii românilor. Cu alte cuvinte „dacă pietrele vor tăcea…”, natura va grăi despre rătăcirea în care ne aflăm. Pentru acest lucru este necesar, curajul şi responsabilitea în faţa lumii pentru ceea ce grăim căci: „Cine se teme de moarte, moare de mai multe ori. Cine nu se teme, moare o singură dată”.[12]

             Lupta pentru dreptate este cumplită dar sugestivă, riscantă dar care ne înnobilează pentru un trecut glorios al istoriei. Mesajul marilor istorici are aceeaşi orientare, „ ţineţi aproape de popor, să nu rătăciţi!”[13], căci cel ce se opune voinţei lui se opune ideei de libertate şi unitate naţională, ceea ce înseamnă aservire şi deznaţionalizare.      

            „Fiecare, în afară de optimismul sau pesimismul obişnuit, are de făcut un singur lucru: datoria lui, datoria lui intreagă,  orice s-ar alege de dânsul după ce şi-a făcut datoria, pentru că nu interesează acel care-şi face datoria, ci interesează datoria care s-a făcut.”[14]

Interesul pentru datoria ce s-a făcut, este cu atât mai mare, cu cât repercusiunea celor scrise şi făcute este mai înjositoare pentru el.

              „Nu e om al cărui scris să nu poată fi interesant pentru persoana lui ori pentru vremea căreia-i aparţine.”[15] şi dacă nu măcar pentru vremea care va veni căci cu cât ai mai puţini ucenici, cu atât ceea ce scrii este mai credibil. Ce înseamnă „filosofia tăcerii”? Să taci şi să vorbească faptele tale sau „ori punem pieptul în dreptul furtunii ori pierim”.[16]

Aşadar cititori, datoria ne va face demni de numele nostru dacă reuşim ca prin filosofia noastră persusivă dar sarcastică uneori, să fim piloni ai adevărului şi modele pentru reformatorii istoriei naţionale. O altă  problemă teologică este definirea sacrului și profanului din perspectivă filosofică și literară în mentalitatea presei moderne și contemporane.

Ar fi inutil să definim ce este sacrul şi profanul mai ales că altul este scopul acestei lucrări şi anume dovedirea indubitabilă a viitorului providenţial pentru fiecare dintre oameni.

De pildă, „Pentru cel credincios nu există în lumea asta ceva al lui, o casă şi o patrie adevărată, ci pretutindeni este numai în pribegie şi în surghiun,” spunea Sf. Thion Zadonschi.^[17]

Pentru agnostici însă, dacă se poate, toată lumea este a lor, iar ţara în care trăiesc şi o iubesc este cea care îi oferă o viaţă imorală cu o filosofie hedonistă. Ce poate fi mai profan de atât?

            Când viitorul îţi cere socoteală pentru desacralizarea în care ai trăit, ajungi în situaţia de aţi trezi conştiinţa uneori prea târziu precum Napoleon Bonaparte, zicând într-un moment de luciditate: „Nu urci niciodată atât de sus decât atunci când nu ştii încotro te îndrepţi.”

            Pentru cei preocupaţi studiul exacerbat de a cunoaşte, încercând să surprindă ceea ce nu pot percepe mai mult decât finitul lor orizont de cunoaştere, le putem răspunde concludent: „Dorinţa de a şti, a pierdut pe omul dintâi, el căuta cunoaşterea, care hrăneşte trufia, şi a găsit moartea.”^[18]

            Iar „cei ce ascultă cuvântul Domnului până la o vreme apoi la vreme de ispită se leapădă” îi lămureşte Vladimir Lossky care spunea: “Puterea păcatului originar este aceea de a-L transforma pe D-zeu în autoritatea exterioară, în lege şi interdicţii…Omul cedând ispitei, îşi reprezintă pe D-zeu şi Biserica ca pe o autoritate dictatorială cu ordine şi exigenţe ale unei ascultări oarbe.”^[19]

Menirea noastră este providenţială cu un viitor sacru nu profan căci: “Omul a fost făcut cel din urmă ca să fie introdus în univers ca un rege în palatul său, spuneau părinţii greci, «ca un profet şi preot», va adăuga Filaret al Moscovei, dând un accent eclesiologic cosmologiei Bibliei.”^[20]

            A vrea şi a nu vrea este viitorul pentru un om care doreşte să împace sacrul cu profanul. Dar pentru că ţine seamă de sensibilitatea spiritului său se lasă ulterior în voia Celui ce nu-i capabil să-i opună nici verbal voia sa. E un triumf al unui deziderat spiritual oponent al unei vieţi hedoniste specifică frustraţilor şi iresponsabililor vieţii. Dacă dorinţa de schimbare este vie continuu, în detrimentul vicisitudinilor vieţii, omul primeşte ceea ce nu credea niciodată că i se poate întâmpla. La un pas de dezastru, primeşte mila sacră şi posibilitatea ieşirii din impasul creat. Mai mult chiar e chemat către ceea ce nu merită; o lume la antipodul trecutului său care îl poate salva de atitudinea inexorabilă a clipei. Şi acesta refuză, continuă să se opună, motivând nevrednicia unei asemenea vrednicii şi asta fără a observa lipsa unei autentici înţelepciuni. Dacă  cedează  a  câştigat  ceea  ce n-a meritat dar pentru acceptarea providenţei va fi încoronat de o viaţă dincolo de viaţă…

De la facerea lumii, cultura şi profesionalismul au fost virtuţi invidiate de diletanţi şi nonconformişti. Aceştia au împiedicat progresul societǎţilor atât democratice cât şi cu o guvernare de tip totalitar, în detrimentul moralei civice promovate de constituţii. Grav este cǎ marea prigoanǎ a culturii şi a intimitǎţii civice vine chiar din interiorul sistemului care vehiculeazǎ ideea de moralitate şi culturǎ.

            Chiar dacǎ „nu există nici o societate în care regulile să fie automatizat respectate”^[21], totuşi un minim de moralǎ trebuie sǎ fie, pentru a asigura nu numai progresul economic ci şi unul civilizator.

            Deasemeni, „au fost epoci în dezvoltarea sufletului românesc în care gânduri mari nu s-au putut răspândi pentru că nu s-a găsit nimeni să cheltuiască pentru tipar şi în care, pentru aceeaşi osândă de a rămânea în manuscris şi până astăzi, lecţii folositoare de bună limbă românească nu s-au putut îndrepta către cei cari, prinşi de falsele mode, greşeau în alcătuirea formei”^[22], ceea ce putem observa şi astǎzi. Se mai poate ridica pentru noi românii un conducǎtor precum Ţepeş sau Ştefan cel Mare care îmbinau convenabil cultura cu politica? Petre Ţuţea descria vulgar dar realist cǎ׃

            „(Vlad Tepeş) are meritul de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod român, pe Ştefan cel Mare. Cu armele! Are meritul cǎ l-a şi bǎtut. Şi are mai ales meritul cǎ a coborît morala absolutǎ prin ţepele puse în cur la nivel absolut. Dormeai cu punga de aur la cap şi ţi-era fricǎ sǎ n-o furi tu de la tine. Ăsta-i voievod absolut, Vlad Tepeş. Pǎi fǎrǎ asta istoria românilor e o pajişte cu miei!”^[23]

            Vorbind despre ceea ce se îndreaptă tinerile generații,  Nichifor Crainic arată și calea pentru o posibilă redresare a celor ce reprezintă elitismul în viitor:

,,Fiecare ne îndreptăm, fără să vrem; şi întrebările nostre sunt azvârlite afară de însăşi forţa instinctelor, adică din adâncul fiinţei noastre: încotro ne îndreptăm? Care sunt pârghiile în care ne vom opinti pentru a sări dincolo de haos, în lumina salvatoare? Dumneavoastră sunteţi tineri. De două ori mai tineri decât mine. Nesfârşit încă în experienţe, simţiul tânăr trăieşte mult mai intens evenimentele. Tinereţea e ca frunza plopilor: tremură de înfiorări chiar sub adieri ce lasă insensibili ceilalţi copaci. Dar-mi-te când duhul vremii bate cu vijelie în frunzişul sensibilităţii ei proaspete? Şi, pe deasupra sunteţi studenţi. Adică tineri care, pentru un număr de ani, aveţi nevoie să trăiţi în afară de timp, într-un fel de stratosferă intelectuală, într-un fel de Arcadie trandafirie în care spiritul dumneavoastră, să ia contact îndelung şi paradisiatic cu adevărul, cu binele, cu frumosul, cu aceste forme eterne ale Absolutului. [24]

Situația precară a țării aflată la dispoziția marilor puteri a fost și este cum o descrie istoria dar și Nichifor Crainic, contemporan cu marea criză economică a anilor 1929-1933.

,,Ce trăim în interiorul ţării? O criză cumplită care, în sentimentul exageret al momentului, ia proporţiile imaginare ale unei apropiate catastrofe. Inteligenta politică, versatilă şi desprinsă cu gimnastica escocheriei, a şi găsit explicaţia: criza noastră e produsă prin repercursiune de criza mondială. Prin urmare, dacă e să căutăm un vinovat al reştriştei cumplite pe care o trăim, acest vinovat nu e altul decât criza mondială. Cu alte cuvinte nimeni nu e de vină. Imaculaţi, conducătorii noştri politici şi-ar fi făcut datoria, dacă  nu năvălea peste noi datoria mondială.  Să reţinem această abilă sustragere de la responsabilitate, care e specific mentalităţii democratice. Fiindcă democraţia, ca şi socialismul şi comunismul, e o formulă politică planată în doctrina materialist. Iresponsabilitatea morală, proclamată de materialism, e practicată cu orgie de aceste societăţi anonime pe acţiuni care sunt partidele politice.”[25]

Vorbind despre Ortodoxia şi socialul răsăritean(românesc)în modernitate domnul profesor lector dr. Ionel Ungureanu argumena evoluţia istorică a Ortodoxiei citându-l pe Ioan I. Ică. Jr. astfel:

,,Naţionalismul şi isihasmul vor fi cele două feţe extra- şi introvertită, social şi individuală , ale recţiei ortodoxe la transformarea brutal – prin secularizare şi modernizare forţată – a societăţilor ortodoxe în monarhii absolute, în state providenţă naţionale, de tip modern occidental, în cursul secolelor XVIII-XIX. Acum Biserica oficială va fi anexată de stat şi integrată în structurile lui repressive şi educative, cultura teologică a noilor academii duhovniceşti şi facultăţi de teologie va imita servile modelele teologice occidentale ale vremii – scolastica, idealismul, istorismul, romantismul – , iar înviorarea vieţii religioase neliturgice a maselor şi elitelor se va face prin apelul la Filocalia athonită, citită însă prin lentilele deformatoare ale pietismului şi psihologismului. Asistăm astfel în secolele XXIX-XX la un triumf al romantismului: religia e înţelesă ca sentiment relgios fie personal-privat, fie popular-colectiv, o expresie a sufletului individual. Şi naţional cu dominant rurală, conservatoire şi paseistă – cu scopul de a transfigura mistic sau  estetic realitatea, nu de a o dezvolta şi ameliora.”[26]

Cine nu cunoaşte convertirea lui Leon N. Tolstoi determinat de marea întrebare: “Ce sens are existenţa mea limitată în acest univers infinit?”, a lui Oscar Wilde în temniţă; a generalului japonez Sava D. Araki, ministru de război, convertit de curând la ortodoxie, a filosofului Berdiaeff, de la comunismul marxist şi ateu la creştinismul orthodox sau a lui Giovani Papini şi a altora.[27]

În cadrul unei emisiuni radiofonice la Radio “Oltenia” Craiova, Radu Şerban este întrebat de doamna Ana Ocoleanu: “Sunteţi cunoscut şi în lumea gazetăriei şi în cea a literelor. În care dintre cele două vă regăsiţi cel mai mult:” Acesta răspunde: “Mă simt mai bine în lumea literaturii…”şi către finalul interviului justifică răspunsul: “Eu cred că fiecare om normal la cap îl caută pe Dumnezeu într-un fel sau altul, adică fiecare om cu mintea şi cu sufletul întregi îşi pune întrebările esenţiale ale unei vieţi, cred că fiecare om se uită în oglindă măcar o dată pe zi”[28]

Deasemeni într-un interviu difuzat la data de 03.09.2005 Radio “Oltenia” Craiova, Ion Militaru este întrebat de doamna profesoară Ana Ocoleanu: “Pentru Heideger poezia a însemnat cealaltă cale de acces la adevărul ființei. Care mai este, pentru un filosof în vremuri sărace, calea spre ființă?

Ion Militaru: Dacă ținem cont de faptul  că astăzi trăim într-un modernism care  nu-și  mai controlează nicio limită și nicio direcție, aș spune că niciuna. Dacă e să dăm dreptate postmodernismului care nu privilegiază niciun fel de direcție și niciun fel de acces, ar fi niciuna. Însă, pe de altă parte, așa cum ne spunea undeva un filosof, «nu de cel care nu crede în Dumnezeu mă tem, nu de atei mă tem, ci de cei care cred în prea mulți dumnezei». Cred că astăzi așa cum ați pus dumneavoastră întrebarea, problema este a unei abundențe de căi de acces, care nu știm unde duc. Sunt o mulțime de căi de acces către ființă, a căror eficacitate este îndoielnică. Pentru că toate promit totul, dar rezultatele încă nu se arată, probabil că ne aflăm în mijlocul procesului. Câte căi de acces vor fi privilegiate și eficiente din punctual de vedere al spiritualității noastre de astăzi rămâne de văzut.”

Inclusiv în manualulpentru licee,editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1977 când se dă definiția religiei, se explică stângaci modul în care apare dispoziția omului de a accepta supranaturalul.

“Religia este acea formă a conştiinţei sociale care se deosebeşte de celelalte prin faptul că reprezintă o reflectare fantastică, deformată, denaturată, a realităţii. În conţinutul ei ideativ şi afectiv forţele naturale şi sociale iau forma unor forţe supranaturale; în mintea credincioşilor lumea apare ca dedublată: alături de lumea materială a naturii şi societăţii, se creează şi se proiectează ca reală şi o lume iluzorie, o lume a spiritelor obiective (zei, dumnezei etc.”)[29]

Sau     „Religia a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii primitive, treaptă caracterizată printr-un nivel scăzut al cunoaşterii şi al forţelor de producţie, nivel care nu permitea omului să-şi explice firesc şi cauzal fenomenele naturii şi respectiv să şi le supună în mod efectiv. În aceste împrejurări, omul recurge la personificarea obiectelor şi proceselor, la investirea lor cu însuşiri supranaturale. Năzuinţele lui de supunere a fenomenelor naturii iau calea şi forma rugăciunii, magiei, ritualurilor. Într-un asemenea proces se nasc ideile şi sentimentele religioase, credinţa în zei, ca produse şi închipuiri fantastice de forţe atotputernice, coordonatoare a demersurilor naturii şi vieţii oamenilor”.[30]

Arătând neputința ateismului de a suprima conștiința omului i-a făcut pe marxiști să afirme că:

            „Religia a constituit şi constituie o frână în calea dezvoltării ştiinţei.”[31]

 

Viaţa de familie – la Sfântul Teofan Zăvorâtul – nu trebuie să devină lumească și trebuie să țină cont de poruncile lui Dumnezeu pentru a nu fi distrusă de patimi.

„Viaţa de familie şi cetăţenească nu este în sine viaţă lumească, însă devine astfel atunci când în rânduielile ei se vâră patimile şi satisfacerea lor. Pentru viaţa de familie și cetăţenească sunt porunci de la Dumnezeu”[32]

Deasemeni Monahului Moise spunea: “Privesc cu dragoste pe toţi oamenii, deşi pe unii îi laud şi pe alţii îi plâng, cutremurându-mă de soarta lor. Iert cu toată libertatea sufletească pe cei ce mi-au făcut mie personal rău. De fapt, cei ce m-au lovit, mai tare m-au înpins în braţele Domnului şi le mulţumesc. Mă rog pentru prieteni, pentru creştini şi pentru mântuirea din ceasul al unsprezecelea a duşmanilor.”[33]

Câtă filosofie nu poate fi în cuvintele Monahului Moise când arată ce înseamnă adevărata fericire luând ca model pe Sfântul închisorilor, Valeriu Gafencu. Elita anilor interbelici care s-au jertfit în închisorile comuniste în numele Lui Hristos îl cunoștea sub acest nume, datorită râbdării sale în fața chinurilor pricinuite de angajații închisorilor.

“Simplificaţi-vă viaţa cât mai mult! Întodeauna învaţă-te să te mulţumeşti cu puţin, învaţă-te a te jertfi pe tine însuţi pentru binele aproapelui!(…)Rugăciunea este expresia cea mai curată a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Când vei ajunge să te rogi cu adevărat, ai realizat pacea, fericirea.”[34]

Un alt filosof creștin este fiul cunoscutului filosof rus Nicolas Onufriyevich Lossky, care indubitabil a avut aceeiași înzestrare genetică a tatălui său.

Mai mult, primind o temeinică pregatire filosofică, Vladimir Lossky a fost familiar  cu lumea  filosofică a vremii sale, cu toate problemele și metodele ei. Insă, a fost în aceeași măsură familiar, cu gîndirea și spiritualitatea Părinților și Scriitorilor bisericești. Legat de ceea ce ar trebui să fie teologul scria:

             „Teologul nu îl caută pe Dumnezeu aşa cum caută un obiect,ci se lasă cuprins de El aşa cum cineva se lasă cuprins de  o persoană”.[35]

Despre credință sublinia caracterul ontologic al comuniunii creștine astfel: „Credinţa, înţeleasă ca participare ontologică in cadrul unei întâlniri între persoane, este aşadar prima condiţie a cunoaşterii teologice”.[36]

 

      Citând un teolog, filosof, astronom, matematician și jurist al secolului al – XV – lea scria:

Nicolaus Cusanus „Ceea ce este dincolo de orice atingere nu poate fi atins decât într-un mod în care nu e atins”. [37]

 În ceea ce urmează vom observa profunzimea gândirii filosofico-teologice, vorbind despre limbajul teologic și culminând cu neputința filosofiei care eșuiază când începe necunoscutul pentru cei neinițiați în tainele absolutului. Prin urmare: „Apofaza este exprimarea în limbaj omenesc, în limbaj teologic a tainei credinţei”[38]

Iar: „Filosofia culminează şi eşuiază totodată acolo unde începe incognoscibilul.”[39]

Merită amintită și atitudinea marelui filosof Petre Țuțea, ușor dură la adresa marilor puteri: „Pe noi, rușii ne urăsc. Ei ne consideră, Hrușciov a și declarat-o «o insulă latină care izolează slavii de nord de slavii de sud». Și nu mai e nimeni să ne ajute: Franța nu mai e mare putere, e mare putoare, Italia e sub-putoare, iar Anglia e perfidă și pederastă. Statele Unite nici nu s-au născut, sunt un munte care stă pe loc. Asta din cauza raselor care stau acolo. Americanii fac haosul planetar, ei gândesc negustorește.

– Dacă americanii n-ar gândi negustorește, ci, să zicem, teologic, ce s-ar întâmpla?

– Ar muta onania Sfântului Scaun de la Roma la Washington. Ar crea unitatea creștină Dar în belșugul de acolo nu poate apare o gândire teologică. N-au vocație, ci îl invocă pe Dumnezeu să le binecuvânteze prăvăliile.”^[40] Cât despre vecinii noștri unguri, ironia devine și mai interesantă dând textului o mare valoare istorică pentru cei ce le-au dat acestora o importanță mai mult decât merită.

„Ungurii ar fi o amenințare pentru noi numai dacă s-ar înarma apocaliptic, dar nu e cazul. Iar dacă fac gălăgie, dânșii fac așa, ca o tobă pe care o bați dar nu spune nimic”.^[41]

Despre clasa politică în democrație în doar câteva cuvinte ne face să înțelegem ce a însemnat societatea în toate guvernările regimului democratic românesc:

„Știți ce vor social – democrații? Să fac și bine, dacă se poate, dar să nu facă cum trebuie. Numai că, dacă prin social – democrație s-a intrat în comunism nu se poate ieși din comunism tot pe acolo. E ca o ușă care se poate deschide numai dintr-o parte, social democrații nu au forță activă de luptă. N-au guvernat Germania social-democrații? Drept care au făcut pă ei. Acum cea mai bună doctrină politică ar fi cea liberală. Liberalii clasici, care organizează societatea pe personalitatea umană”.^[42]

Cu alte cuvinte continuă să explice maxima “decât un rău mai mare mai bine unul mai mic”. Conchide zicând că: „democrația obligă prin însăși ordinea ei ideologică, idiotul să stea alături de geniu și să-i poată zice: «Ce faci măi frate» Partea proastă este că oamenii de excepție pot ajunge captivi în cirezile democratice”.^[43]

Chiar dacă imperialismul său de care a fost acuzut deranjază poate și astăzi, de remarcat este dragostea sa față de națiune considerând că numai refacerea Traciei de altă dată ar putea face față globalizării.

,,Eu aveam niște planuri pentru poporul roman: cucerirea Bulgariei și a Ucrainei într-o fază istorică și mai târziu vom vedea…Dar nu poți cuceri cu minciuni democratice și cu un popor din care cinci milioane mânâncă doar de trei ori pe săptămână…

Domnilor, eu aș vrea să crească populația României, până-într-acolo încât la «Athene Palace» să poată să mănânce toți mămăligă cu fasole…De ce?…Pentru că sunt un imperialist…Un om de stat nu trebuie să pună nici un fel de frâu creșterii bio-politice și politice-militare a neamului său…Mi-ar place ca ungurii să ajungă la două milioane de locuitori și românii în Ardeal, la 40 de milioane, că atunci am ajunge să facem agricultură la Debrecen. Zice un ministru «Păi asta-i junglă» Zic.«Nu, asta ar fii relații internaționale.» ”

De fapt ințiatorii globalizării economice nu sunt oare niște imperii care sub pretextul capitalismului controleză țări cu potențial economic net superior? Așa se explică și atitudinea elitei interbelice împotriva acestui control economic mai ales că România între anii 1922-1928 era printre cele mai dezvoltate țări europene. De aceea trebuie văzut partea bună a “extremismului său”, mai ales că închisoarea l-a făcut poate cel mai mare filosof creștin al anilor comuniști iar scrierile sale au rămas ca reper istoric și teologic chiar și pentru viitor.

Un mare geograf cu preocupări filosofice-teologice la fel de important, este Simion Mehedinți – Soveja (n. 19 octombrie 1868, Soveja – d. 14 decembrie 1962, București).    Despre elCostică Neagu spunea: Răspunsurile pe care le dă, de fiecare dată, celor cu care intră în polemică, sunt atent formulate şi se bazează pe o argumentaţie fără cusur, iar ironia fină apare la tot pasul: ,,Prietenii care vor să te ajute, nu- ţi pot sluji niciodată, cât duşmanii care te bârfesc”, cu sensul – Fereşte-mă, Doamne, de prieteni…![44]

Despre înclinarea omului spre rău sau virtute scria: “Iată2Omul se naşte cu o doză de «păcat original», dar şi cu o «doză de virtute originală». Virtutea îl ajută să se dezvolte într-o direcţie pozitivă şi îl împiedică să-şi dezvolte o trăsătură  malefică. Virtutea este cea care duce la realizarea armoniei dintre gândire şi  faptă.”[45]

Deasemeni, Pavelcu Vasile (n. 4 august 1900, Costuleni, județul Lăpușna, azi Republica Moldova – d. 21 februarie 1991, Iași) a fost un psiholog român, membru titular (din 1974) al Academiei Române cu preocupări filosofice și teologice.  Despre nivelul intelectual al unei națiuni scria: “Nivelul intelectual şi moral al oamenilor nu este egal ci variază ca şi înălţimea lor fizică sau după cum sunt degetele de la mână, aşa este şi diferenţa între oameni pe toate planurile. Istoria a dovedit că lumea a fost condusă de mediocrii dar care se folosesc de imaginea unor elite pentru a-şi ascunde eventualele lacune profesionale.” Această situaţie pare să fie tolerată inclusiv de Dumnezeu cu scopul de „a feri pe aleşii săi de infatuarea cerbiciei lor.” Legat de nevoia de orientare culturală a maselorPavelcu Vasile, scria:„Masele nu pot trăi fără elite ca urmare a problemelor sociale greu de rezolvat. Nevoia de ajutor devine cu atât mai imperioasă cu cât aviditatea celor puternici este mai pronunţată. Prin urmare, conducerea maselor ar trebui să cadă în sarcina elitelor aşa zise astăzi sociale. Spiritualitatea lor trebuie pusă în slujba binelui obştesc, înţelegând prin aceasta comoara de idealuri şi valori spirituale, patrimoniul sacru al unei naţiuni. Care ar fi aceste valori, cum se menţin, promovează sau cum se apără, trebuie să ştie orice om de elită.[46]”

Idealul portretului fiecărei elite este făcut de Panaiotis Nellas când zice că „proprii sufletului sunt evlavia  şi intelecţia. Iar comune sufletului şi trupului sunt virtuţile, care se raportează la suflet întrucât sufletul se foloseseşte de trup”.[47]

Cu alte cuvinte conduita morală şi pregătirea intelectuală depind de natura sufletescă şi ar fi condiţii esenţiale pentru clasificarea adevăratelor elite. Şi cum natura păcătosă a firii umane împiedică relizarea acestor deziderate, putem accepta ca fiind un ideal punerea în evidenţă a acestor elite ca nişte etaloane sociale.  Totuşi mulţimile sunt conduse de persoane inferioare şi iresponsabile sau mai concret de pseudoelite convertite la „noua ideologie democratică”.

 Inactivitatea spirituală, fizică şi intelectuală creează posibilitatea convertirii la o astfel de ideologie cele mai multe dintre acele persoane lăsându-se pradă imaginaţiei bolnave cauzată de letargia minţii. „Imaginaţia este o forţă uriaşă, creatoate, dar în acelaşi timp şi sinistră şi înfiorătoare pentru suflet. Ca atare, este imperios necesar ca ea să fie stăpânită de noi, dar nu există nici un alt mijloc de a putea-o stăpâni, decât dându-i o îndrumare corectă. A înăbuşi mişcarea imaginaţiei este ceva primejdios, iar uneori absolut cu neputinţă”.[48]

Elitele adevărate se adresează pornirilor generoase din sufletele mulţimii, iar atunci când nu sunt înţelese, intervine prin forţa autorităţii pentru reprimarea pornirilor oarbe şi întunecoase. Rolul acestor elite a fost bine exprimat în vorbele unui general atenian: „Decât o armată de lei condusă de un cerb mai bine o armată de cerbi condusă de un leu”.

 În îndrumarea culturală a maselor elita trasează drumul adevărului, a obiectivităţii şi disciplinei intelectuale al dezinteresării şi demnităţii morale; în conducerea politică se menţine pe linia devotamentului pentru binele public. Această atitudine faţă de adevăratele elite este o lovitută îndreptată împotriva intelectualilor care poate însemna stingerea luminii, pentru ca în umbră să se elibereze pornirile imorale şi egoiste. Examenele date în faţa realităţilor sociale sunt adevărate probe de rezistenţă intelectuală şi morală, pe care istoria le va judeca aşa cum a făcut-o cu „elitele de ieri”. Conştiinţa acestei răspunderi şi sentimentul tainic al solidarităţii cu trecutul şi viitorul patriei constituie adevărata mistică a elitei conducătoare. „Omul de stat trebuie să vadă cu ochii celor morţi, ai celor vii sau chiar cu ai celor ce nu s-au născut încă”. Acest misticism nu conţine ură şi nu fuge de lumină; el este trăirea unei adânci înţelegeri şi a unei grele răspunderi. [49]

Tot despre cel ce caută cunoașterea rațională înaintea celei mistice, Arhim. Arsenie Boca, spunea: „Dorinţa de a şti, a pierdut pe omul dintâi, el căuta cunoaşterea, care hrăneşte trufia, şi a găsit moartea.”[50]

Cât despre venerarea sa la Mănăstirea Prislop înainte de a se pune problema canonizării lui nu mai spunem nimic, lăsând timpul să decidă importanța sa teologică în istoria contemporană.

Arhim. Eufrosin Poteca(n. 1786 -d. 1858) a fost un teolog, cărturar și iluminist roman și bunicul lui Constantin Rădulescu-Motru, mare filosof roman din Butoiești, Mehedinți.

Însuși Gheorghe Lazăr, întemeietorul Școlii “Sf Sava” din București, îl cheamă pe Arhim. Eufrosin Poteca să predea mai întâi cursul de “geografie și religiune”. Mai apoi urma să fie întemeietorul și profesorul titular al cursurilor de filosofie pe care le predă cu multă pasiune mulți ani, până când este obligat să se retragă la mănăstire.

Vorbind despre “teologia naturalnică” în cadrul cursului de filosofie marele filosof Arhim. Eufrosin Poteca(1786-1858), scria: “Din nimic nimic se face. Eu sunt, trup și suflet și minte, pentru că așa au fost tătă-meu și mumă-mea. Și aceștia au fost pentru că au fost din părinții lor…până la bărbatul și feme[i]a oameni[i] cei dintâi carii au fost Dumnezeu, pentru că din nimic, nimic se face (a).

(a) Așadar, eu sunt fiul tatălui meu și al macii mele, tatăl meu și muma mea fii al părinților lor…, până la cei dintâi care au fost și de drept ai lui Dumnezeu. Așadar, putem zice și de celălalte viețuitoare și de toate plantele. Adică cele de acum sunt din seminția celor mai [di]nainte de dânsele și acelea dintr-a celorlalte, iarăș[i] până la cele dintâi carele au fost de la Dumnezeu, pentru că din nimic, nimic să face. Așadar,poate fi că și pământul e produs dintr-un trup materialnic din nemăsurata lărgime a cerului și acela dintr-altul până la cel dintâi carele au produs de drept din Dumnezeu întâia pricină și prea în altul făcători, pentru că din nimic, nimic să face. ”[51]

Șe știe că în 1943, când filosoful C. Rădulescu – Motru a publicat această lucrare, Academia Română a intervenit cerându-i expres să cenzureze paginile în care călugărul Eufrosin Poteca povestește iubirea lui cu unguroaica Cati dintr-o casă de toleranță de la Budapesta. Filosoful povestește că Eufrosin Poteca a avut un fel aparte de a înțelege viața călugărească la mănăstire și din această pricină, a căutat mereu să revină la București, în odăița dichisită de el la Mitripolie, îi plăceau prea puțin posturile călugărești și rugăciunile necontenite, preferând lucările literar-filosofice.[52]

Referitor la datoriile noastre către Dumnezeu marele filosof scria:

“Noi dar, fiind încredințați că Dumnezeu este ființa cea pre[a] înaltă și apururea fiintoare, adică fără început și fără sfârșit…., suntem datori:

1. să pomenim numele Lui cu cea maia mare cucernicie;

2. să întocmim toate cugetule și lucrurile noastre după voia lui ;

3. dacă Dumnezeu este binele desăvârșit, să cuvine ca inima noastră să se lipească de dânsul cu cea mai mare dragoste și să caute a să uni cu dânsul;

 4. dacă Dumnezeu e drept și nefățarnic judecător, să cuvine să ne păzim ca să nu călcăm legea lui ce[a] sf[ântă] și vecinică și cădem în dreapta lui urgie;

 5. Dacă el e preasfânt, să cuvine să luăm aminte ca nici să facem ceva, nici să gândim [ceva] prin care s-ar împuțina slăvirea lui înaintea altora;

 6. dacă Dumnezeu nu e făcut și se îngrijește de noi păzind rânduiala și armonia lumi[i] și într-însa păzind felurimile viețuitoarelor și felurimile rodurilor spre îndulcirea și hrana noastră, suntem datori a mulțămi [de-a] pururea lui Dumnezeu în carea stă mai vârtos cinstirea de Dumnezeu;

7. dacă dreptatea lui Dumnezeu leapădă pre cei nedrepți, care cu nedreptatea lor defaimă numele lui, răsplătește și priimește pre cei drepți milostivi, carii cu dreptatea lor și cu milostenia cinstesc numele lui. Noi să cu[vine] să-l cinstim și pentru această răsplătire, care să face [cu] adevărat.

Și într-acest[ă] viață, dar noi credem și nădăjduim că cei îmbunătățiți să vor ferici mai vârtos după moarte în viața veacului ce va să fie. Amin.”[53]            

Vorbind despre creștinism Nae Ionescu, la fel de naționalist ca și Petre Țuțea scria:

“Creștinismul face parte integrantă din ființa noastră națională. (8 noiembrie 1926)”[54]

Despre apostilicitatea Bisericii Ortodoxe spunea că: “Se știe că biserica ortodoxă este sobornicească și apostolească; iar pe când cea catolică-numai apostolească. Asta înseamnă că pentru , adevărul nu este deținut decât de o unitate colectivă – soborul, sinodul; pe când pentru “latini”, el e de natură individuală. De aici, la  noi ca autoritate supremă sinodul – reprezentanță colectivă, anonimă -, la ei papa, reprezentanță individuală, personală.”[55]

Așa cum am văzut mai sus, Nichifor Crainic avea o preocupare mediatică asemănătoare prietenilor săi jurnaliști. Criticând cele două ideologii politice spunea:

“Dar atât individualismul cât și comunismul sunt cele două capete ale aceluiași monstru. În fond, e drama materialismului care, prin aceste accidente fără egal în istoria omenirii, își vede plătite erorile, exagerările și excesele.”[56]

Atacul celor două ideologii ateiste sub pretextul dezvoltării economice, n-a avut efect asupra tinerilor generații. Așa se explică că: “Pentru tineretul nostru, Biserica nu mai e un simplu monument venerebil al trecutului, ci puterea învăluitoare care integrează acest tineret, peste rupture vecului al XIX-lea falimentar, în ființa de totdeauna a neamului românesc. Ea e totdeauna marele liman unde sufletele biciuite  de furtună ancorează în certitudinea metafizică a credinței. Cum altfel s-ar putea explica fenomenul cu totul neobișnuit în viața universitară de până ieri, că studenții alergă la preot pe care îl numesc «duhovnicul studențimii»? Cum altfel s-ar putea explica fenomenul tot atât de neobișnuit că în congresele generele studențimea din  întreaga țară cere înființarea capelelor în sânul universităților și a mai cerut, – lucru nemaiauzit! – alungarea profesorilor atei din învățământul superior? Nu sunt acestea semnele fără greș ale unei renașteri în spirit? Nu sunt acestea pietrele de horar ale unei lumi noi, fundamental deosebită de România oficială de azi, pradă dezorientării și cancerului francmasonic?”[57]

Mai profund mistic N. Steinhardt, în Jurnalul fericirii arăta superficialitatea naționalismului incapabil de sacrificii în numele dreptății Lui Hristos: “Nae Ionescu spune că cine nu are sînge românesc poate fi «bun Român», dar cu nici un preţ şi orice s-ar petrece nu poate fi «Român». Aşa şi este, dacă nu-i decît pe măsura putinţelor omeneşti. Dar ce nu e cu putinţă la oameni e cu putinţă la Dumnezeu. Pe cale omenească, obişnuită, după fire, nu poţi trece de la însuşirea de «bun Român» la starea de «Român». Dar prin botezul sîngelui, ca vărul meu Teodor la Mărăşeşti, dar pe cale de transfigurare? Cum de nu şi-a adus Nae Ionescu aminte de Matei 19, 26, de Marcu 10, 27, de Luca18, 27? Cum de n-a înţeles că şi aici există un drum presărat cu flori de iasomie şi cu minuni, al înnoirii care face ca toate să devină cu putinţă, uşoare? Cui crede că vinul se poate preschimba în sînge, nu-i vine greu a recunoaşte că duhul poate săvîrşi mutaţii semiotice cu sîngele.  Biologic, etnic, da. Mistic, problemele se pun însă cu totul altfel şi ceea ce nu e cu putinţă pe un plan devine cu totul posibil, degrabă, pe celălalt. (Matei 19, 26: Dar Iisus, privind la ei le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă: Marcu 10, 27: Iisus privind la ei, le-a zis: La oameni lucrul e cu neputinţă, dar nu la Dumnezeu. Căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă; Luca 18, 27: Iar El a zis: Cele ce sunt cuneputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.

-Atenţie la acel  privind la ei, care arată cîtă însemnătate dădea Iisus acestor cuvinte pline de tîlc, şi greu, poate, nu de înţeles, ci de asimilat.)”[58]

Să nu ţinem la viaţă, să fim oricînd gata s-o jertfim, defăimînd deşertăciunile. Şi să avem drept scop suprem dobîndirea vieţii veşnice. Să nu căutăm mîntuirea în moarte sau neant, ci păstrînd modesta condiţie luptătoare a omului. Şi să ne purtăm ca prinţii, să fim desăvîrşiţi, să ne îndumnezeim. Să vedem în creştinism reţeta perfectei fericiri. Şi totodată doctrina torturării fiinţei de către un Creator hotărît să ne vindece de ale lumii. Să ne mai mirăm de Kierkegaard şi de Chesterton că din paradox fac temeiul filosofiei lor?[59]

Încheiem cu ideea pe care o urmărește această lucrare încă de la începutul ei. Sfântul Ioan Scărarul spune: “dreptul judecător ne porunceşte să ne mărturisim chiar şi celorlalţi. Căci ranele descoperite nu se vor mări, ci se vor tămădui.”[60]

“Precum ouăle păsărilor, încălzite în cuibar, nasc viaţă, aşa şi gândurile nearătate se umplu de viaţă (prin puterea dracilor) şi înaintează la fapte. ”[61]

Toate sfaturile duhovnicești redate de filosofii amintiți sunt redate cu alte cuvinte în Sfintele Scripturi și în Scara lui Ioan Scărarul. Ele fac referire cel puțin indirect la fondul sufletesc care depășește cognoscibilul pentru cei ce aleg doar calea rațională. 

13 februarie 2014

---

• MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa, abonați-vă și contactați-ne: aici.

Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un Like și să distribuiți pagina de Facebook.

---

MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează