(R) Biserica și societatea în contextul epistolelor pauline – partea a II-a

    Prima problemă socială cu care Biserica primară a trebuit să se confrunte a fost aceea a sărăciei, şi se vede din Cartea Faptelor că răspunsul nu a fost găsit într-o teorie politico – economică, ci în generozitatea voluntară, dictată de credinţa în Iisus Hristos şi de experienţa Pogorârii Duhului Sfânt (Faptele Apostolilor 2).

Asistenţa acordată celor săraci a constituit pentru comunitatea creştină din Ierusalim unul din momentele în care s-a exprimat intensa viaţă comunitară a celor care au crezut în evenimentele mântuitoare ale pătimirii – morţii – învierii lui Iisus Hristos.

Biserica primară în lumina acestor evenimente mântuitoare a găsit răspunsuri concrete la problema sărăciei în cadrul comunităţii sale. În acest sens trebuie înţelese expresiile “comuniunea bunurilor” şi “slujirea la mese” despre care ne înştiinţează cartea Faptelor.

Originea instituirii celor Şapte nu este menţionată în afara Cărţii Faptelor. În Faptele Apostolilor 6, 1-6 Sfântul Luca prezintă instituirea grupului Celor Şapte, apoi activitatea a doi dintre ei: Ştefan (Faptele Apostolilor 6, 8 – 8, 2) şi Filip (Faptele Apostolilor 8, 5 – 40; 21, 8 – 9).

Sfântul Luca nu-i desemnează decât prin numărul lor, cei Doisprezece, fără să le atribuie un titlu, îl va numi totuşi pe Filip, evanghelist, în Faptele Apostolilor 21, 8. Cei Şapte sunt cu siguranţă iudei de origine, cu excepţia lui Nicolae, care era un prozelit, dar potrivit numelor pe care le poartă şi mediului în care şi-au exercitat activitatea, indică faptul că ei aparţineau iudaismului elenistic.

Potrivit Scripturii numărul şapte evoca, în general, ideea perfecţiunii, plinătăţii, uneori el simbolizează lumea păgână, din cauza celor şapte neamuri păgâne care înconjurau Israelul (Iosua 3, 10). În preajma erei creştine, numărul şapte se referă la numărul membrilor din administraţia unei comunităţi sau a unei cetăţi iudaice[1].

Contextul instituirii Celor Şapte este cel al neînţelegerilor ivite între iudeii de limba greacă legaţi de Diaspora prin limbă şi cultură, dar şi de iudeii palestinieni, vorbitori de limba aramaică.

Primii se plângeau că văduvele lor erau neglijate în “slujirea zilnică”. Cei Doisprezece hotărăsc instituirea unei noi slujiri diferite de cea a lor “rugăciunea şi slujirea Cuvântului” (Faptele Apostolilor 6, 2 şi 4).

Rolul pe care trebuia să îl îndeplinească Cei Şapte ridica o problemă. Potrivit relatării din Faptele Apostolilor 6, cei Şapte au fost instituiţi pentru a se ocupa de asistenţa materială: slujirea la mese, sau, mai precis, acordarea unui ajutor pecuniar văduvelor (Faptele Apostolilor 6, 1-2).

Sfântul Luca, însă, descrie activitatea a doi dintre membrii acestui grup, Ştefan şi Filip, şi se observă că ei se ocupau de cu totul altceva decât cu slujirea zilnică a văduvelor deşi fuseseră instituiţi pentru a permite Apostolilor să se dedice şi mai bine slujirii Cuvântului, proprie Apostolilor, îmbrăţişând idei fundamentale ale propovăruirii pauline[2].

Ştefan, plin de “înţelepciune şi Duh” (Faptele Apostolilor 6, 10) propovăduieşte într-o sinagogă iudeilor elenişti (Faptele Apostolilor 6, 9). Filip răspândeşte cuvântul lui Dumnezeu în Samaria (Faptele Apostolilor 8, 5-40), iar Sfântul Luca îi acordă titlul de evanghelist (Faptele Apostolilor 21, 8).

După Faptele Apostolilor (11, 19-20), ucenicii proveniţi din mediul elenistic al Ierusalimului îi evanghelizează pe grecii din Antiohia. O interpretare foarte răspândită în zilele noastre în rândul comentatorilor, vede în Cei Şapte, în grup de conducători materiale şi spirituali al comunităţii creştinilor elenişti din Ierusalim, chiar dacă un grup de prezbiteri se constituise chiar în Ierusalim şi se îngrijea de comunitatea creştină de limbă aramaică. Sfântul Luca a preluat şi a reinterpretat această tradiţie, subliniind subordonarea Celor Şapte faţă de Cei Doisprezece pentru a evidenţia unitatea slujirii eclesiale sub conducerea Apostolilor. Mulţi comentatori resping ideea conform căreia vede în Cei Şapte instituirea diaconilor.

Cei Şapte nu trebuie înţeleşi în sensul tehnic al termenului de “diaconi” (διακονοι) potrivit diaconatului instituţionalizat din vremurile noastre. Ei au fost instituiţi pentru a-i ajuta pe Cei Doisprezece în administrarea temporală a comunităţii, ei se află alaturi de Apostoli.

Ştefan şi Filip se disting mai ales prin slujirea Cuvântului ceea ce, nu minimalizează rolul cu caracter social pentru care au fost aleşi. Rolul Celor Şapte a fost de scurtă durată: Ştefan a fost ucis, ceilalţi s-au răspândit prin diferite locuri din cauza persecuţiilor.

Când Pavel şi Barnaba se întorc din Antiohia, purtând cu ei roadele colectei, ca dar al acelei comunităţi, le-au încredinţat perzbiterilor (πρεσβύτεροι) (Faptele Apostolilor 11, 30). Reiese de aici că la Ierusalim, prezbiterii îndeplineau această slujire cu caracter social. Instituirea Celor Şapte se desfăşoară în trei etape:

  • propunerea este făcută de către Apostoli (v. 2 – 4),
  • alegerea din partea comunităţii (v. 5),
  • punerea mâinilor de către Apostoli (v. 6).

Reiese încă o dată că Cei Doisprezece constituie elementul unificant al comunităţii. Se poate spune, prin urmare, că Faptele Apostolilor 6, 1-7 atestă o cotitură în desfăşurarea lucrurilor: solidaritatea ca o nouă trăsătură esenţială şi caracteristică a existenţei creştine, deja expresă în cadrul ideal şi paradigmatic al comuniunii bunurilor în comunitatea primelor zile, devine acum o asistenţă cotidiană organizată sub conducerea Celor Şapte, aleşi în mod special ca să se îngrijească de cei săraci[3].

Creşterea comunităţii şi Cuvântului determină în acelaşi timp şi creşterea exigenţei solidarităţii, care-şi găseşte în instituirea Celor Şapte o soluţie potrivită şi funcţională, fiind o unanimitate resuscitată de Duhul Sfânt în continuitate cu viaţa şi învăţătura Domnului Înviat, Profetul şi Mesia celor săraci.

Marea colectă paulină (I Corinteni 16, 1-4; II Corinteni 8-9, Romani 15, 25-32) constituie un semn concret al solidarităţii care trebuie să manifeste voinţa de comuniune dintre creştinii proveniţi dintre păgâni şi iudeo – creştinii din Ierusalim; la fel colecta antiohiană exprima aceeaşi “unanimitate” dintre comunităţi diverse anticipând într-un anumit fel sensul întrunirii apostolice în Ierusalim (Faptele Apostolilor 15).

Atât Sfântul Apostol Luca, cât şi Sfântul Apostol Pavel (II Corinteni 8, 4; 9, 1, 13; Romani 15, 13), califică de două ori acest gest de solidaritate folosind termenul ­­­­– διακονία – (Faptele Apostolilor 11, 29; 12, 25) , adică o “slujire a dragostei” care răstoarnă opoziţia dintre “a da / a primi” în ecuaţia paradoxală “dăruind vei dobândi” ═ ”cel ce primeşte, dăruieşte” pentru înlăturarea oricărei diferenţe dintre cei care au fost încorporaţi în Acelaşi Domn Hristos Mort şi Înviat care i-a făcut părtaşi dumnezeieştii firi prin botez pe toţi creştinii care participă la acelaşi har dumnezeiesc.

Colecta antiohiană şi comuniunea bunurilor sau slujirea la mese, manifestă prin solidaritate, adică printr-o slujire a dragostei – relaţia fiinţială care uneşte în mod intim persoane diverse, comunităţi diverse prin faptul că toţi au devenit în Hristos “casnici ai lui Dumnezeu”[4].

În baza acestei solidarităţi, comunitatea creştină devine un punct de atracţie care depăşeşte barierele separării etnice, economice sau sociale. Atât pentru Sfântul Luca cât şi pentru Sfântul Pavel, slujirea celor săraci constituie de fapt o slujire adusă lui Dumnezeu, care se manifestă în comuniune şi nu în uniformitate, în reciprocitate, în unanimitatea de sentimente şi intenţii, săvârşită de lucrarea Duhului Sfânt.

În concluzie, se poate vedea că problemele sociale au constituit o preocupare imediată a comunităţii creştine primare. Cartea Faptelor dă mărturie de modul în care a înţeles să soluţioneze această problemă, şi anume în trei moduri: prin comuniunea bunurilor, slujirea la mese şi colecte. Sunt moduri diferite dictate de împrejurări şi situaţii diverse, însă toate pornesc din adeziunea liberă şi spontană la Hristos prin puterea Duhului Sfânt.

În mod paradoxal mesajul credinţei, în viziunea Sfântului Luca, se prezintă astfel: primii creştini dăruiesc bunurile lor celor săraci alegând în mod liber să devină săraci cu cei săraci pentru a putea astfel fi părtaşi cu toţii la bogaţia darului care vine de la Dumnezeu. Este vorba de o actualizare concretă a participării la sărăcia tainică a lui Hristos după cum se exprimă Sfântul Pavel: “Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Iisus Hristos; ca El, bogat fiind, a sărăcit de dragul vostru pentru ca voi prin sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi” (II Corinteni 8, 9).

Pr. Drd. Constantin Bîrsan Nicolae, 27 ianuarie 2014


[1] Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu, Studiul biblic al Noului Testament – Curs pentru anul II, Editura Europolis, Constanţa, 2005, p.  52

[2] Ibidem, p. 9

[3] Diac. Prof. N. I. Nicolaescu, op.cit., p. 65

[4] Ibidem, p. 67


Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo

Lasă un răspuns