„A ridica naţiunea română la stima cuvenită…”
Argeș / magazincritic.ro
În termeni similari celor de mai sus s-au exprimat şi alţi fondatori. Bunăoară, Timotei Cipariu, deplângând situaţia românilor ardeleni, îndeosebi nivelul foarte înalt al analfabetismului nota, în articolul-program al revistei „Învăţătorului poporului” (12 mai 1848): „românul singur din toate popoarăle Ardealului, să nu zic ale Europei, e fără şcoale, fără învăţători politici, fără foi scrise întru interesul lui. E lipsit de aceste ajutoare (…), el nu ştie ce sunt acelea ce fac fericite pre celelalte popoară ale Europei. El e ca şi omul călător într-o ţară străină, care nu ştie drumul…”[1].
Este de remarcat faptul că circulaţia în ţările europene, frecventarea cursurilor diverselor facultăţi din Apus de către tot mai mulţi tineri români, accelerarea circulaţiei mărfurilor şi crearea unei industrii autohtone, cu sprijin din afara graniţelor, au creat ocazii de a compara starea de fapt de la noi cu cea din alte spaţii culturale. Revenind la succesiunea noastră de pledoarii proeuropene, să amintim că, în octombrie 1858, apărea la Bucureşti „foaia politică şi literară” „Dâmboviţa”, prin strădania lui Dimitrie Bolintineanu, care, în „Programa” ziarului său, afirma: „în ziua terminării alegerilor, ţara noastră trebuie să îmbrace vestmântul de sărbătoare sau doliul morţei; ne vom sili să lărgim, să explicăm aceste cugetări şi să încredinţăm pe români că aceste elecţii sânt pentru dânşii o încercare la care îi supune Europa, să cunoască de merită viaţă naţională…”[2].
Între timp se produce un eveniment politic excepţional, unirea Moldovei cu Muntenia, astfel încât în presa Transilvaniei începe să apară o dublă raportare – faţă de România şi faţă de celelalte ţări europene. În orice caz, argumentul Europa este utilizat şi atunci când vine vorba despre alte aspecte ale vieţii sociale, aşa cum observăm la redactorii „Gazetei Transilvaniei”: „împroprietărirea şi emanciparea ţăranilor e singurul mijloc de a se ridica naţiunea română la stima cuvenită unei naţiuni civilizate şi numărate între naţiunile Europei cu prospect (perspectivă – n. ns., M. P.) de viaţă…”[3].
Reformele din tânărul stat român modern aveau nevoie de susţinerea tuturor, îndeosebi de cea a gazetarilor. Era şi convingerea lui I. Missail, cel care, la 1862, în Ziaristica după şcoala clasică nota: „O nouă eră, o nouă viaţă s-a deschis înaintea românilor odată cu începutul anului 1862. Unirea a devenit un fapt împlinit (…); în mijlocul acestor prefaceri generale a ţării, presa periodică, ziaristica română, nu poate să rămână în urmă. Un nou orizont de lucrare, de acţiune politică, intelectuală, morală, se deschide şi înaintea ei (…) de astăzi înainte presa română, are a ridica glasul (…) în numele României întregi (…) Ochi mulţi, ochii Argusului European, vor fi ţintiţi de acum asupra ţării ca şi a presei. Toate vorbele ei, ţintirile ei, gândurile ei, au a fi cântărite, drămuite, discutate de publicul European. Poziţiunea presei devine, prin urmare, tot aşa de grea în faţa ţării, pe cât devine a ţării în faţa Europei. Europa stăpânită de o legitimă nerăbdare, aşteaptă să vadă dacă Românii au avut cuvânt să amâne toate marile lor reforme până la facerea unirii definitive, şi dacă cu unirea merg mai bine…”[4].
După cum se ştie, la 11 februarie 1866, Alexandru Cuza I a fost silit să abdice, în locul său fiind adus Carol Ludovic de Hohenzollern Singmaringen. Noul domnitor/monarh va iniţia numeroase reforme ce au influenţat întreaga comunitate românescă. Reforma legislativă, reforma instituţională, cea a învăţământului etc., în acord cu cele din statele din Occident au făcut ca primul rege al Românei să rămână în memoria colectivă drept cel mai merituos. Au urmat alte şarje jurnalistice de raportare la Europa, privită ca martor al schimbărilor de la noi, ca protector, model, sfătuitor ş. a. m. d. În condiţiile mercantilizării presei, tot mai mulţi încep să exprime rezerve faţă de modalitatea în care gazetarii îşi respectau îndatoririle, în acele împrejurări de schimbări profunde. Presa avea restanţe serioase, erau de părere şi editorii revistei „Asachi”, la 1881: „cu respect observăm jurnalistica noastră, care, chestiunilor celor mai vitale pentru ţară pe terenul ştiinţific şi economic, de foloasele publice, cu alte cuvinte, tuturor acelor chestiuni care bat cu tărie la porţile noastre, mai nu dă nici un interes, ocupându-se mai numai cu chestiuni personale, lăsând ca problemele cele mari ale regenerărei României să se dezlege după voia întâmplărei. Acum, când statul nostru a căpătat în Europa o poziţiune bine hotărâtă, credem că a sosit timpul pentru oricare suflet românesc a se pune la lucru pe calea regenerărei sub toate punctele de vedere şi mai alăturea cu puterile noastre vom lucra”[5].
Am redat aceste citate pentru ca cititorii să observe și să compare situația presei românești moderne și contemporane.
28 martie 2014
[1] „Învăţătorul poporului”, anul I, nr. 1. 12 mai 1848, p. 1.
[2] Dimitrie Bolintineanu, Programa, în „Dâmboviţa”, 1858, anul I, nr. 1, 11 octombrie, p. 1.
[3] Din România, în „Gazeta Transilvaniei”, 1861, anul XXIV, nr. 6, p. 25
[4] I. Missail, Ziaristica după şcoala clasică, în „Revista română pentru ştiinţe, litere şi arte”, Bucureşti, 1862. p. 26–27
[5] „Asachi”, revistă ştiinţifică literară, Piatra Neamţ, 1881, anul I, nr. 1, 10 aprilie, p. 2.
- Suntem cenzurați online/pe rețelele de socializare. Zilnic, puteți accesa site-ul pentru a vă informa.
- Contactați-ne oricând.
- Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un ,,Like” și să distribuiți pagina de Facebook (conținut exclusiv).
- Pentru o presă independentă, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Contează pe ȘTIRI ce contează!