Retrospectivă culturală | Secretele istoriei (8)

           “CELE MAI CRÂNCENE ÎNFRÂNGERI – SUNT RENUNȚĂRILE LA VIS”

Înfrânt nu ești atunci când sângeri
și nici când ochii’n lacrimi ți-s,
cele mai crâncene înfrângeri
sunt renunțările la vis.

(Radu Gyr – “îndemn la luptã”)

  Aceste rânduri exprima mai mult decât sentimentul celor chinuiţi în închisorile comuniste: o credinţă, un ideal, o concepţie de viaţă, o întreagă filosofie. Sensul plenar şi final al oricărei existente. Pentru asta trăim. Pentru a ne realiza că persoana umană. Țel pe care nu-l putem împlini decât visând, imaginând ceva nou, proiectând dincolo de învelişul material al vieţii reflexele lumii de dincolo. Trebuie să prindem un crâmpei de cer în tot ce întreprindem aici pe pământ. Trebuie să avem ochii aţintiţi spre valori mai înalte decât zidurile în care trăim, patul în care dormim sau mâncarea ce-o digeram. Nici chiar pleiada de invenţii tehnice, care mai de care mai arătoasă, nu trebuie să ne strice echilibrul interior. Toate acestea sunt lucruri pieritoare. Ele vin şi pleacă şi nu afectează destinul nostru împărătesc. Omul e om numai în măsura în care visează la mărirea neamului său şi se integrează în zbuciumul lui istoric şi spiritual. Naţiunea e o componentă a sufletului său şi nu poate renunţa la ea fără a-şi mutila existenţa. Pe linia neamului, omul se urcă mai departe şi printr-un efort convergent se întâlneşte cu Dumnezeu şi contemplă creaţia Lui în ordinea etnică. “Visul” lui Radu Gyr este aceasta ierarhie a valorilor, care-l smulge pe individ din zoologie şi-l înzestrează cu dimensiunea transcendentului. În închisorile comuniste, tratamentul aplicat deţinuţilor, cu fioroasele lui secvenţe, avea ca scop final dezintegrarea persoanei umane. Să repudieze, ca un anacronism istoric, atât “superstiţiile” religioase cât şi ataşamentul lor faţă de neam. Odată conştiinţa golită, prin teroare şi foamete, de aceste “resturi” ale unei civilizaţii apuse -ideea religioasă şi ideea națională- nu rămâne la limita decât materia. Cosmonauţii sovietici în peregrinările lor prin văzduh au raportat doar “că n-au întâlnit nicăieri pe Dumnezeu”. Dar iată că în ciocnirea dintre reprezentanţii sistemului, care aveau toate avantajele de partea lor, şi populaţia închisorilor, despuiata de orice protecţie legală şi condamnată să moară prin denutriţie şi lipsa de aer, s-a întâmplat un fenomen neprevăzut de specialiştii în tortură a şcolilor de la Moscova. “Biruit-a gândul”, cum spune cronicarul. Deţinuţii s-au ghemuit în ultima lor tranşee, în albia nevăzută a sufletului lor, şi aici au rezistat asalturilor repetate ale unui inamic ce nu cunoaşte nici milă şi nici omenia. Sistemul monstruos a fost înfrânt de om, de omul adevărat, de omul interior, care-i legat printr-un fir nevăzut de Dumnezeu. Regimul comunist a confiscat proprietăţile oamenilor, pământurile lor, munca lor, dar n-a putut să confişte sufletul oamenilor azvârliţi în “zarca” sau alte locuri de exterminare. Deţinuţii au murit cu sutele, cu miile, dar n-au renunţat la visele lor, ştiind prea bine, cum spune Radu Gyr, că “adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis”. Cine-şi reneagă structura lui sufletească, îşi pierde identitatea lui spirituală, se despoaie de propriul său eu şi devine o anexă a lumii materiale. Toate înfrângerile îşi pot găsi o compensaţie sau o reparaţie, afară de aceea care anulează însăşi condiţia umană. Iar dacă Dumnezeu îi va chema la El pe acei ce-şi apara cu atâta înverşunare înfăţişarea de om, vor primi o îndoită răsplata: laurii istoriei şi cununa martiriului. În închisorile din România, regimul comunist a suferit cea mai mare înfrângere a lui. “Idealul” a biruit realitatea îngrozitoare în care au trăit deţinuţii zeci de ani. Tinereţea celor ce-au supravieţuit s-a măcinat în celule, dar “visul” lor n-a încetat o clipă să-i susţină din interior şi să-i scoată cu fruntea sus peste pragul închisorilor. Prin ei s-a impus neamul nostru contra năvălitorului din răsărit, dovedindu-şi capacitatea lui supraomenească de a rezista celor mai crâncene prigoane şi tiranii. Când luăm act de aceste exemple cutremurătoare de tenacitate şi mândrie a acestor Feti-frumosi ai închisorilor, datoria pribegilor liberi creşte la infinit. Nu ne putem lăsa copleşiţi nici de ani nici de vârsta nici de decepţiile provocate de atitudinea unui Occident mălăieţ, lipsit de demnitatea ultimului deţinut din România, ci ne vom călăuzi după suferinţa celor din închisori, care nu s-au uitat la vremea care trece peste ei şi le-a supt toată vlaga tinereţii. Ne vom cumineca din comorile lor spirituale, adunate în deceniile de detenţiune, ştiind că aceste suferinţe nu vor rămânea fără răsplata în ochii Domnului şi vor cădea, într-un viitor apropiat, că o mană cerească peste deşertul istoric ce-l străbate neamul nostru acum. Să fraternizăm cu epopeea muceniciei naţionale, răspunzând cu hotărârea noastră tot atât de nezdruncinata de a “nu renunţa niciodată la vis”, de a nu înceta o clipă lupta de eliberare. E singurul omagiu ce-l putem aduce cohortelor de morţi şi vii din închisori, care au salvat onoarea neamului nostru.

de Horia Sima

“Ţara şi Exilul”, Madrid
Curier Informativ al Mişcării Legionare
Director: Gheorghe Costea

Anul XVII (1980-1981)

Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo