Părinte, zi ceva și de Daciana Fetti, are cancer și nu-i decontează ăia tratamentul….

Părinte, zi ceva și de Daciana Fetti, are cancer și nu-i decontează ăia tratamentul. Încremenesc, respir adânc, de vreo două zile-mi suflă cancerul ăsta-n ceafă și mă îngheață, nația ei de umanitate, ne aruncăm în cap rachete de milioane de euro și-n timpul ăsta mor copii de foame și oameni de boli rămase misterioase, deși bani de răscolit planeta Marte s-au găsit din prima, de percheziționat pe Dumnezeu prin căptușeala reverendei, ca pe un suspect pus cu mâinile pe perete.

Într-un alt colț de țară, tot de cancer, se stinge o mamă. Fiica ei și-a sărbătorit majoratul, prietena cea mai bună a mamei a avut grijă să nu-i lipsească nimic la petrecere, să-i fie deplin ceea ce sigur nu va putea, m-a căutat prietena și-a zis părinte nu-mi zice nimic, doar ascultă-mă ce-ți zic să nu înnebunesc, și-o ascult în fiecare zi, cu inima tot mai mică, tot mai frântă, ca o potecă pe care prea mulți pași s-au înșirat în alergare, că inima preotului e o potecă pe care calci spre liniște.

Mi-e familiară moartea. Și nu pentru că am despărțit atâtea trupuri de sufletele lor, nu pentru că mi-i reverenda udă de lacrimile familiei îndoliate până deasupra genunchilor, nu de asta. Ci pentru că am privit-o în ochi, atent, ca un oftalmolog care măsoară dioptriile. Era să mă ucidă cândva o țigară. O țigară. El era cap de coardă (mic, agil, potrivit pentru hornurile înguste pe care le cățăram), eu făceam asigurarea în semicabestan, îmi dă liber de sus și pun blocatoarele pe coardă, depășesc o deviere, o fracționare și când ajung la amarajul principal înlemnesc de groază, spitul era bătut doar pe jumătate și plăcuța de alpinism juca în amaraj, încep să urlu, ești nebun, de ce n-ai bătut spitul complet, vrei să-mi lași copilul orfan? Și el, hai lasă c-a ținut, dă-mi țigările că mi-au rămas la tine și așa mă arde să trag una. Fumatul ucide, nu?

Și nu doar familiară mi-e, familială chiar. Moartea e doar ușa care mă desparte de Tata și de toți ai mei, mai mulți decât cei pe care-i las în urmă. O văd ca pe un pas de-a bușilea spre mersul în picioare, ca atunci când m-a ținut Mama de mânuțe să mă învețe bipedismul, timpul și locul zborului cu aripa învierii înșurubată corect la tâmplă. Sunt gata oricând să închid cărțile și să mai oftez o dată, ultima dată. Și nu mi-e greu să vorbesc despre asta, deși intenția tuturor e să-mi pleznească gura (dă-ți una peste gură că dacă nu-ți dau eu, cum vorbești de așa ceva?) Vorbesc. Și-mi trăiesc moartea anticipat, așteptând-o cu emoția celui care știe că și asta va trece și că după nu va mai exista decât lumină. Toate astea le-am deslușit cuminte în întunericul peșterilor și în mormântul Înviatului meu Desculț.

Dar îmi doresc să trăiesc. Am motive mărețe și absconse, ca toate lucrurile înalte, alea care se văd doar din vârful munților, din adâncimile pământului. Să-l văd pe Mihai înțelepțindu-se în dorul de Dumnezeu. Sămânța aia pe care o simt în sufletul lui, înflorind, pușcând deodată a parfum de cer și a duh sfânt revărsat ca mirul pe barba lui aspră. Într-o seară episcopul Benedict, înainte de a ne despărți, s-a întors spre el și i-a spus cu aerul cel mai firesc din lume, Mihai, când ai timp într-o dimineață să treci pe la mine să bem o cafea. Ochiul lui Mihai s-a făcut mare și prin el a întrat Dumnezeul-Iubire și s-a culcușit drept în inimă, că inima omului e cuibul în care ouă Duhul Sfânt. Nu știu ce-o să mai facă Episcopul meu în viața asta, dar știu că atunci, cu o cafea, a răscumpărat cerul din sufletul lui Mihai. Am știut brusc că va veni o zi în care se va îmbrățișa cu Domnul Dumnezeul neamului meu. Ziua asta o pândesc. O vreau trăită. Și cei patruaniprimazi. Un ceas după. O lingură de lumină deasupra, ca siropul peste blatul searbăd al atâtor visări fără sâmbure.

Într-o seară am ridicat paharul și le-am dorit tuturor mult bine. Apoi m-am întors spre Roxana, seiful blond în care-și ține fiu-miu inima, și ei i-am dorit rău. S-a blocat fata și peste masa noastră s-a așternut o liniște neagră. Am continuat. Adică, fata mea, îți doresc nițică greațică și niște stări de vomă, dacă mă înțelegi. Au râs toți. Eu n-am râs. Copilul copilului tău te ridică într-un cer de dincolo de cerul cunoscut. Într-o dragoste de dincolo de dragoste, cum sunt cireșele ascunse în florile parfumate din aprilie, nevăzute, mișcându-și discret culorile și gustul divin.

Râvnesc toate astea. Dar dacă n-or fi, capul meu se va pleca cu liniște în palmele Înviatului, spre odihnă. Hristos a înviat vor fi ultimele mele cuvinte și începutul tuturor celorlalte. E prima și ultima mea credință.

Trec podul Luștii, peste Someș, cu rucsacul în spate, mă oprește o lușcăniță cu poftă de vorbă și vorbește și vorbește, peste umărul ei ochiul meu răscolește malul apei, căutând șerpi, rațe, stârci și broaște roșcovane. Un reflex de inchinător la creația Domnului. Și văd doi tineri liceeni, îmbrățișați dumnezeiește pe micuța plajă de sub pod, sărutându-se cu poftă antropofagă. Deasupra fierbe asfaltul, topindu-se. Dragostea merge înainte, călcând peste greve și cancere. Mă învârt puțin pe trotuar, să-i obturez câmpul vizual lușcăniței, să nu-i vadă pe tinerii ăia, de-un timp nu mai suport pofta celor care aruncă cu bolovani și-mi vorbește, și-mi vorbește, îmi umple inima de greutăți și după ce mă lasă rupt se duce-n drumul ei.

Într-o zi se va termina.

Dar până atunci să trăim. Să avem grijă unii de alții, să ne punem mâinile ca aripile duhului deasupra fratelui nostru, să nu-l plouă, să nu-i tremure trupul de boală, să nu-i scoată foamea mințile din inimă și să-l facă fiară. Să trăim. Că viața e diamantul pe care Dumnezeu l-a pus în palma trupului ăstuia în care ne-a îmbarcat pentru călătorii nemaivăzute, pline de lumină și bucurii scintilante.

Să trăim ca să iubim.

Daciana Fetti.

Asociația ALEX TOMA

LEI: RO98BTRLRONCRT0351852201

EURO: RO48BTRLEURCRT0351852201

SWIFT: BTRLRO22

de Crin-Triandafil Theodorescu

Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo