Dragostea nu cade niciodată

Trage din țigară cu sete, o ține în stilul soldaților de pe front, al muncitorilor de pe șantiere, între degetul mare și arătător, podul palmei se transformă într-un paravânt eficient, îmi simte privirea iscodindu-l, ador oamenii care fumează în preajma mea, sufletele lor sunt niște cetăți cu porțile deschise care mă poftesc să intru, ehei, părinte, am calculat cât am fumat în viața asta, în kilometri, întreb eu naiv? A, nu. În euro. Cam șaizeci de mii. Tac, tace și el, privind înspre CeaMaiFrumoasăBiserică, ehei, părinte, ce mașină mi-aș fi luat cu banii ăștia, n-avea nimeni în Năsăud așa ceva! Mă gândesc ce-aș fi făcut eu, vreo mie de drumuri într-o mie de părți, câte insule aș fi măcinat sub tălpile sandalelor, câte pașapoarte aș fi ucis sub ploaia vizelor, câți oameni pe care-i simt dincolo de orizonturi aș fi îmbrățișat. Viața e o amforă pe care fiecare o umple cu visul său. Păcat mai mare decât s-o ții goală nu-i, zic eu. Nu-i păcat mai mare.

Bătrânul intră în curtea muzeului cu pas des și încet, doamna Mariana zice uite un vizitator, ceva nu mi se pare în regulă, are privirea aia păstoasă și încetinită a celor care nu înțeleg, privirea de vată îmbibată în spaimă, mă duc direct la el, bună dimineața, numele meu este și bine ați venit, și se întoarce bătrânul cu ochii ăia albaștri și mă cutremur, ochii lui Tata, albastrul ăla egeean, albastrul ăla deșirat la margini pe care-l capătă ochii celor care se apropie de sfârșit, și șoptește bătrânul sonda…sonda mi s-a înfundat. Îi iau din mână geanta și-i strig doamnei Mariana că traversez la spital, bătrânul pășește înspre oriunde cu pas de copil speriat, s-a agățat de brațul meu ca de un pai când te îneci, îi spun că o să fie bine și îndată ajungem, îl întreb cum îl cheamă, în ce dată suntem și unde se află, știe, nu e atac cerebral, portarul de la spital îmi sare repede în ajutor (ce om de omenie) și-l ducem pe bătrân la urgență, îl așez pe un scaun și intru cu obrăznicie în sala de tratament, ciudat cum pentru mine nu sunt în stare să fac un gest, sunt chiar tipul ăla care stă în colț și așteaptă umil să fie băgat în seamă, care se mumifică în durerea lui doar să nu deranjeze pe cineva, dar când e vorba de altcineva crește așa în mine ceva dur și foarte viu, un medic și trei asistente se agită pe lângă un pacient, zic apăsat și dintr-o suflare bunăziuaamunbătrâncuosondăurinarăblocatășidejadelireazămulțumesc!!!

sare ca din pușcă o asistentă și-l întindem pe bătrân pe un pat, ce număr de sondă ai, bunicule? Și bunicul n-o aude, se întoarce spre mine și șoptește e tare rău să nu poți, să vrei și să nu poți.

La ieșirea din curtea spitalului mă opresc să respir niște soare. Mi-e un dor feroce de mare, de orice mare, de-o apă care clipocește, lângă care să-mi întind genunchii și psaltirea și să îi ascult lui Dumnezeu sistolele. Mi-e dor de-o zi albă, fără program, fără deadline-uri, fără telefoane scârțâitoare. O zi de-aia senină, cum erau cele din pruncie, când mâine nu exista și ieri nu mai conta deja, o zi plină de ea însăși și nimic altceva. Și deodată ochiul meu se izbește de fetele alea, două adolescente îmbrăcate în negru, duc un doliu ceva, merg de mână și sunt absolut identice, două gemene, pasul lor n-are adresă, plicuri nescrise sunt fetele astea, și când trec pe lângă mine una ridică mâna celeilalte și i-o sărută privind-o în ochi și sora ei râde și-i sărută și ea mâna, e atâta dragoste pe trotuarul din dreptul spitalului că Dumnezeu Însuși se oprește din diversele chestiuni gospodărești să-și admire desăvârșirea și pe urmă se aud deodată urletele unei sirene și-o ambulanță năvălește ca o șarjă de cavalerie înspre urgență și-n timpul ăsta fetele se duc alene, nimic neauzind, că viața merge înainte și mereu cineva o va lua de la capăt, mereu.

Dragostea nu cade niciodată.

de Crin-Triandafil Theodorescu

Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo