(R) Testamentul politic a lui Nicolae Iorga (5)

Cetatea Alba Carolina / magazincritic.ro

      „În ciuda pretenţiei de a fi cercetat arhive, de a fi cules informaţii în familia lui Aurelian chiar, cu toate scrisorile pe care le intercalează şi care au fost dovedite ca neautentice, Flavius Vopiscus nu este decât un compilator din epoca lui Constantin. Acesta din urmă, vrând să apară ca un nou Augustus, socotise că prestigiul Imperiului suferă din pricina obscurităţii în care era cufundată viaţa Cezarilor din secolul III şi porunci aşadar să li se redacteze biografiile, oricare ar fi fost starea surselor şi calitatea însăşi a istoricilor. Aceştia trebuiau să pună în relief importanţa noii domnii care-şi propusese, între altele, de a recâştiga, de la goţi şi sarmaţi, vechea frontieră a Dunării şi, cu cât părăsirea decretată de Aurelian ar fi apărut mai completă, cu atât mai mare trebuia să reiasă figura împăratului revanşei, care ar fi înfipt din nou vulturii pe ţărmul barbar al Dunării. Dar pasajul însuşi care povesteşte evacuarea totală nu se află la locul său, acolo unde este vorba de acţiunile militare ale lui Aurelian, ci este amestecat cu alte evenimente şi situaţii. Trebuie dar să admitem că e vorba numai de o notă marginală oarecare pe care un copist de mai târziu a introdus-o în text. Fără doar şi poate, numai ea nu e de ajuns pentru a admite acest fapt cu totul aparte, precum că Imperiul ar fi transportat dincolo de un mare râu o întreagă populaţie. Există cauze economice, care, dealtfel, au fost adeseori invocate pentru că ele se impun oricui are simţul realităţilor omeneşti, ale unei vieţi permanente a societăţilor, pentru a nu admite posibilitatea acestei mutări în masă. O populaţie nu părăseşte niciodată, chiar şi în faţa celor mai mari restrişti istorice, chiar şi în faţa celei mai înverşunate împotriviri a forţelor înseşi ale firii, pământul în care şi-a înfipt adânci rădăcini: să ne gândim la Neapolul trăind sub un vulcan, la Messina refăcută pe ruinele lăsate de cutremur, la Lisabona reînviată, la insulele japoneze. Ea revine la amintirile
sale, la urmele sale, la lucrarea sa, care a sfârşit prin a o domina. Dacă aceasta se petrece în mod obişnuit cu locuitorii oraşelor, lucrul este cu atât mai adevărat în cazul ţăranului, legat de brazda sa, de terenul pe care la creat prin truda lui, şi la toţi aceia care, în centrele urbane mărunte ale Daciei, trăiau de pe urma ţăranului şi nu puteau trăi altfel. Cei care, printre români, mai păstrează încă obiceiul de a vorbi de o retragere în munţi în faţa barbarilor năvălitori, prefăcând cu atâta uşurinţă în păstori pe scoborâtorii mai multor generaţii de agricultori, nu-şi dau seama de faptul că schimbarea ocupaţiilor tradiţionale în faţa unui şoc oarecare al istoriei este o imposibilitate, iar a face dintr-un plugar un cioban nu e mai uşor decât a preface un meseriaş într-un marinar.Trecerea dincolo de Dunăre nu poate fi de asemenea admisă pentru un alt motiv, care se impune la fel de firesc oricărui spirit liber care vrea să cerceteze problema. Dacă e vorba de păstori – şi într-aceste regiuni erau(;) din epoca preistorică –, ei nu puteau să-şi afle pe un alt teritoriu obiceiurile lor de neocolit, drumul lor, cele două sălaşuri ale lor, de vară şi de iarnă. Dacă e vorba de agricultori, unde li s-ar fi dat lor în Moesia câmpurile de care aveau nevoie, câmpuri ocupate de o populaţie mai demult romanizată, căci nu se putea proceda, pentru a-i reaşeza, la o împărţire a pământurilor, aşa cum au impus-o dealtfel aiurea căpeteniile barbare, ajunse stăpânii ţării. Aceasta presupunând, ceea ce este absurd, că Imperiul ar fi avut în secolul al III-lea mijloacele de care dispune în epoca noastră un stat modern pentru a da de veste la mii de oameni că trebuie să-şi părăsească aşezările, pentru a se instala la o dată anume, urmând o rută indicată cu precizie, în altă parte, unde aveau săşi afle locuinţe gata pregătite. S-a văzut în zilele noastre câte sacrificii impune o evacuare, întotdeauna foarte incompletă. Şi încă admiţând că aceşti provinciali, în cea mai mare parte a lor daci romanizaţi, ar fi fost atât de necesari acestui Imperiu, încât el ar fi luat cele mai amănunţite precauţii să nu rămână urmă de ei măcar în provincia pe care socotea că n-o mai poate apăra… A ne gândi la scrupule de onoare şi de prestigiu numai din cauza acelui nume, de «Dacia lui Aurelian», dat vechii Moesii, înseamnă a nu înţelege tot ce era aspră realitate, lipsită de orice sentimentalism, în gândirea romană dintotdeauna: prefăcătoria ipocrită a celui care a dat înapoi, cu laşitate, în faţa presiunii barbarilor, nu reuşeşte să se impună judecăţii noastre. Din punct de vedere militar,  biecţiile care se prezintă sunt la fel de puternice. În privinţa romanilor, de obicei, ne înşelăm în chip straniu asupra concepţiilor lor asupra frontierei.

     Tourneur-Aumont – şi nu e singurul care o spune – a arătat că nu e vorba de o simplă linie, ca în epoca noastră, ci de un întreg ansamblu, în care trebuiau să intre fortificaţii de cel mai divers caracter, pământuri nelocuite, păduri, mlaştini, acele păduri şi mlaştini care mărginesc şi astăzi malul stâng al Dunării. Această operă de apărare nu era, cu siguranţă, aceeaşi, de la un capăt la altul, din Banat până-n fundul câmpiei muntene, acolo unde ea atinge Sciţia Mică, ce prezenta alte posibilităţi. Rezultă de aici că această frontieră, care nu era decât un front, un front mereu în mişcare, a oscilat după împrejurări, cedând azi într-un punct, pentru a reveni la primii zori de nădejde. Retragerea legiunilor trebuie să fi fost hotărâtă de mai multe ori, la date deosebite. A crede într-un ordin general înseamnă a te încăpăţâna să rămâi într-o gravă greşeală. Dealtfel, dacă s-a ajuns la concluzii, ele înseşi nesigure, prin întreruperea monedei, nu s-a reuşit pe de altă parte să se dea o cronologie sigură părăsirii Daciei. Imperiul n-a putut să cedeze în chip formal Dacia lui Traian unor barbari a căror stabilire ar fi considerat-o ca fiind în afara graniţelor sale de drept şi prezentând din punct de vedere militar o primejdie permanentă. Noţiunea însăşi a statului, aşa cum au avut-o romanii, s-ar fi împotrivit la aceasta în felul cel mai absolut.

    A rectifica frontiera dinspre regele Persiei (de fapt un împărat, ba încă cel mai vechi), era cu totul altceva decât această cesiune în favoarea unor barbari, oricare ar fi fost aceştia şi cărora niciodată nu s-a gândit nimeni să le acorde paritatea, ca un stat altui stat. Aceşti goţi cunoscuţi de multă vreme şi cu care, totuşi, din timp în timp, se avuseseră relaţii paşnice, puteau fi folosiţi pentru apărarea însăşi a hotarului în sensul pe care l-am indicat. Împăraţii foloseau de zeci de ani pentru flancurile legiunilor contingente de cavalerie barbară, aşa cum au aşezat în Gallia numeroşi coloni germani, pe care proprietarii din ţinuturile învecinate cu frontiera îi căutau pentru vigoarea lor fizică. Sistemul de federaţii, cărora li se plătea serviciul, – pe care numai concepţia modernă a prestigiului a putut să-l facă a fi socotit ca un tribut, iar tributul ca o umilinţă –, era mai comod decât costisitoarea întreţinere a legiunilor; aceştia erau lăsaţi să trăiască, pe lângă subsidiile şi darurile asupra cărora se ajunsese la o înţelegere, pe seama locuitorului, căruia în schimb nu i se mai cerea contribuţia datorată statului, ceea ce, în fond, era acelaşi lucru(10)”(11).

14 mai 2014 

  • Radu Mihai CRIŞAN, Nicolae IORGA. TOTUL PENTRU HRISTOS!, Ed. Cartea Universitară, București 2006, p. 13-17

_______________________________________________

10. „Dacă această imagine ni se pare prea deosebită de cele acceptate în mod obişnuit, n-avem decât să ne gândim la ceea ce s-a petrecut într-această epocă bizantină, de imuabilă tradiţie romană, în cursul căreia cutare neam barbar primea un teritoriu, pe această Dunăre de Jos chiar, ca să împiedice înaintarea altor năvălitori înspre hotare, năvălitori cu care nu se ajunsese la o înţelegere încă, făcându-i să intre şi ei, într-un fel sau altul, întracest sistem imperial, a cărui elasticitate numai a făcut ca statul roman să supravieţuiască atâtor primejdii deosebite”., ibidem, pag. 47
11. ibidem, pag. 45-47


Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo