(R) Testamentul politic a lui Nicolae Iorga (8)

     „Scaunul roman introduse, în Ungaria, la anul 1000, în Cipru, Armenia, Serbia, Bulgaria, (unde împăratul era pentru Roma care-l crease, un rege) – şi nu fără legături cu amintiri şi drepturi consecutive –, la sfârşitul secolului al XI-lea datina regalităţilor noi de creaţiune apostolică (14). Dar românii n-aveau pe cine moşteni, şi niciunul din voievozii şi cnejii lor nu puteau aduce scaunului roman servicii care să merite o coroană regală. Şi totuşi ei aveau încă de la 1240-1250 – Litovoi şi Seneslav cel puţin – teritorii mai mari decât acelea care îndreptăţeau pe un biet cneaz-conte din Hlmul adriatic să-şi zică rege. Când părţile oltene şi argeşene se uniră, după înfrângerea lui Litovoi de către unguri, pe la 1300, ţara cea nouă se formează după o concepţie originală, avându-şi rădăcinile numai în tradiţia proprie. E un caz de cristalizare politică spontanee. Domnia e «a toată Ţara Românească», – şi pentru întâia oară apare în Răsărit o astfel de concepţie naţională echivalentă cu concepţia teritorială, bază modernă pentru statele din Apusul Europei. Şi voievodul, marele-voievod are calitatea de domn, de dominus, de autocrat, luată, nu de la tătari – fără a tăgădui cu totul o influenţă din această parte, – nici de la suveranii slavi din Balcani, – regalitatea sârbească având chiar alt caracter decât al autocraţiei –, ci din neîntrerupta transmisiune, pe cale populară, a ideii politice romane. Tot astfel naţional şi teritorial compactă va apărea peste treizeci de ani «Ţara Românească» a Moldovei (15)”(16).

27 mai 2014

• Radu Mihai CRIŞAN, Nicolae IORGA. TOTUL PENTRU HRISTOS!, Ed. Cartea Universitară, București 2006, p. 20-22

___________________________________________

14. „Societatea politică a evului mediu este «Biserica lui Hristos», Ecclesia Christi, al cărei «rege adevărat», singurul e Hristos. Domnul e vizibil însă, în Apus, prin urmaşul aceluia pe care l-a făcut «piatră de temelie» a Bisericii Sale , apostolul jertfit în Roma. «Servii servilor lui Dumnezeu» cari sunt episcopii Romei, al căror titlu de papă «părinte», a ajuns numele unei atotputernice instituţii universale, au oarecum dreptul de a anula prin prezenţa lor, care înseamnă cea dintâi emanare politică a divinităţii, orice altă autoritate, de o derivaţie mediată şi mai târzie. Ei au fost siliţi însă a da asemenea delegaţii regilor plecaţi din tradiţiile, frământările şi cuceririle barbare pentru că aceştia au în credincioşii lor personali organele care lipsesc papei, căci el nu face parte dintr-o dinastie şi n-a condus nici o luptă. Astfel ca un provizorat luptător contra păgânismului barbarilor e creat imperiul lui Carol cel Mare. Acest imperiu însă are baza unui popor, francii, unui teritoriu al aşezării şi cuceririi lor. El înţelege a trăi, şi după creştinarea infidelilor, prin sine şi pentru sine. După sfărâmarea, prin discordii interne, a moştenirii marelui împărat, el se ridică din nou, fără chemarea papei, care e silit să aprobe această refacere a supremei autorităţi laice, prin Otto I, şi acesta se sprijină pe un pământ în exclusivitate german, care poate fi şi al unei regalităţi naţionale, pentru a se impune în Italia roditoare, în loc să caute, pentru continuarea vechii misiuni de creştinare cu sabia, ţinuturile creştine din Panonia şi din mlaştinile lehice, unde Bizanţul nu putea exercita aceeaşi influenţă religioasă şi culturală ca în Kievul «roşilor» nortmanici. Papa trebuie să lucreze singur, şi, pentru aceasta, condiţiile materiale fiind pentru el aceleaşi ca în trecut, îi trebuie să-şi creeze un nou organ de luptă pentru cruce şi, mai mult decât odinioară, pentru Sfântul Scaun. Strânşi de germani la apus, de bizantini şi de slavi la sud, maghiarii din Panonia ai ducelui(;) Vajk(;), îi par cei mai potriviţi pentru aceasta, fiind prea slabi sub raportul naţional pentru a-şi însuşi mai târziu şi ei egoismul naţional al Carolingienilor şi al Ottonilor. Astfel ajunge acest şef de bandă încă neîndestulător fixată pe pământul cuceririi sale şi strânsă prea slab sub mâna conducătorului unic, Ştefan, – «rege apostolic», azi, mâne, sfânt al Bisericii Romane, pentru serviciile aduse ei şi mai ales pentru acelea pe cari, în schimb, trebuiau să i le aducă urmaşii lui. Creind pe regele apostolic, papa i-a dat un program. Carol cel Mare este – cum se vede din corespondenţa lui Alcuin –, nu împăratul francilor şi cu atât mai puţin al celor mai de mult creştinaţi, în Insulele Britanice, în Peninsula Iberică; el e «împăratul creştinilor», al oştirii cuceritoare şi al acelora pe care această oştire-i va supune. Ştefan, «regele apostolic», nu va veni la Roma, ca împăraţii cei vechi, să judece şi pe pontifici, el nu-şi va aroga nici o putere asupra aceluia care l-a creat sub noul aspect al puterii sale; acest urmaş, de acelaşi sânge, al avarilor distruşi de ducii franci ai lui Carol va sta de pază la Dunărea mijlocie şi, la îndemnurile legaţilor Sfântului Scaun, va converti cu sila pe schismaticii Răsăritului, cari sunt infidelii noii cruciate de după anul 1000, până ce cucerirea catolică va ajunge în pragul păgânilor de la Marea Baltică ori de la noul Stambul. Cercul de acţiune e tras astfel pentru această regalitate(;)”., Nicolae Iorga, Originea şi sensul direcţiilor politice în trecutul ţerilor noastre, Şedinţa din 23 mai (5 iunie) 1916, Publicat în Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, s. II, t. XXXVIII, 1915-1916, p. 921-941, textul se regăseşte în [S.E.M.R.], pag. 78, 79

15. „Fundarea Moldovei a fost la început o armă de luptă a lui Ludovic cel Mare contra întemeierii independenţei româneşti la Argeş. Aceluia care pe mormântul său de la Câmpulung îşi zice limpede şi apăsat: «domn de sine stătător», lui Alexandru Vodă, el îi opunea pe maramureşanul Dragoş, căpitan regal la Baia Moldovei, dar «voievod român» şi el. Nu e vorba de o nouă ţară, ci de o creaţiune de concurenţă, prin trimiterea unui simplu şef de provincie, faţă de aceia cari întemeiaseră o ţară, «Ţara Românească». Bogdan rebelul care trecu în Moldova contra voinţei regelui, ca revoltat şi pribeag, nu aducea cu dânsul nici o dependenţă feudală, şi, deoarece nici el, nici fiul său Laţco, nici urmaşii acestuia din fiică, Muşata, nu se văd a se fi împăcat vreodată cu Ungaria, care nu-i recunoştea, o astfel de legătură nu se putea stabili”., ibidem, pag. 86
16. Nicolae Iorga, Sârbi, bulgari şi români în Peninsula Balcanică în Evul Mediu, Şedinţa de la 9 octombrie 1915, Publicat în Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, s. II, t. XXXVIII, 1915-1916, p. 107-126, textul se regăseşte în [S.E.M.R.], pag. 60, 61

Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo