Mirajul depărtărilor

Deşi am călătorit puţin în străinătate, mirajul depărtărilor m-a fascinat întotdeauna, mai ales în anii mai tineri. Compar acum nişte realităţi cu cele pe care le-am trăit şi mă minunez eu însumi de felul cum a evoluat lumea, oamenii, concepţiile. Aflu astăzi de turneele copiilor noştri de elită în străinătate, turnee plătite de statul român, de participările copiilor la tot felul de concursuri şi întruniri internaţionale şi parcă sunt pe altă lume. Elevi şi studenţi de-ai mei pleacă pentru săptămâni, luni sau ani şi se întorc apoi mai robuşti sufleteşte şi mult mai maturizaţi, având ce povesti celorlalţi. Văd cum floarea tinerimii noastre pleacă în toate ţările Europei şi chiar mai departe să-şi găsească un loc de muncă. Lucrează acolo, se laudă apoi că obţin salarii de-a dreptul astronomice pentru noi cei de aici, îşi fac vile ca nişte adevărate palate, îşi iau maşini de lux şi tot felul de utilaje scumpe şi nu-mi vine a crede ochilor şi urechilor. Citesc în ziare că aceşti tineri plecaţi în lume să-şi caute norocul au adus în ţară valută, cât n-a adus toată industria noastră de azi…! Ce vremuri, dom΄le, ce vremuri! Şi ce oameni! 

Mă gândesc ce a însemnat pentru mine gândul de a scruta depărtările în 1967. Cumpăraseră părinţii un aparat de radio (după 18 ani de la căsătorie!) şi atunci am aflat, de pe unde scurte, că există români şi dincolo de fruntariile româneşti. La îndemnul lui Gogu al lui Bobaru, elev pe atunci la liceu, am scris o scrisoare la „Vocea Americii”. Ceream o carte de aventuri şi un dicţionar „american-român”, ca să o pot „traduce”. Nu ştiu nici azi dacă a fost un ghinion sau o şansă faptul că am arătat scrisoarea colegului meu de bancă. M-am dus la oficiu poştal din Puţinei să trimit scrisoarea, dar dirigintele mi-a spus să merg a doua zi, ca să se intereseze între timp cât este taxa de trimitere, fiindcă nu timbrase în viaţa lui aşa ceva! Când m-am întors la şcoală, în cancelarie era un adevărat incendiu. Colegul meu mă turnase şi bieţii profesori tremurau ca varga de teamă. M-au chemat imediat şi au încercat, cu multă diplomaţie, să mă tragă de limbă. Le-am predat scrisoarea, cât şi multe adrese de la posturile străine de radio, la care, fără îndoială, aveam de gând să scriu. Când m-au trezit la realitate şi am înţeles că trebuie să fiu exmatriculat, fără drept de înscriere la altă şcoală, parcă a căzut cerul pe mine. O săptămână am stat sub tensiune, aşteptând dezastrul, la un pas de nebunie. Câteva nopţi a tremurat tata la poarta directorului şcolii, aşteptându – 1 să iese dimineaţa, ca să-i ceară îndurare. Acasă parcă aveam pe cineva mort. Ne aşteptam la percheziţie. Cu acel prilej mi-am ars toate cărţile ce le adunasem de pe la rude şi vecini, din cumpărat, spre a-mi încropi o bibliotecă. Mi-era teamă că vor fi găsit ceva compromiţător.
Până la urmă lucrurile s-au muşamalizat, dar teama de atunci mi-a intrat în oase pentru tot restul vieţii.

Ne amintim, de asemenea, câte victime făcea Dunărea printre cei ce, în disperare, încercau să treacă clandestin dincolo, spre lumea liberă. Atâţia dintre bârdeni îşi amintesc că moş Trancu şi cu mătuşa Domnica, soţia sa, au îmbătrânit de durere, scrutând depărtările, ca să vadă dacă nu cumva fiul lor se mai întoarce acasă…, dar nimeni nu va şti niciodată pe unde i-au putrezit oasele! Ne amintim ce însemna obţinerea unui paşaport, câte verificări şi câte acte! Treceţi acum pe la serviciul de paşapoarte şi nu vă va veni să credeţi cu câtă uşurinţă se poate obţine un paşaport şi câtă amabilitate poate să existe din partea funcţionarului de la serviciul respectiv. În curând nu va mai fi nevoie de paşaport, ca să călătoreşti în douăzeci şi şapte de ţări europene. Vom trece din una în alta, cum trecem acum dintr-un judeţ în altul! Mi se pare o distanţă enormă.

Aş mai aminti un aspect, pe care-l socotesc concludent. De câte ori ajungeam în Bucureşti, îmi făceam drum pe la cofetăria „Casata”, de pe bulevardul Magheru, unde, cel mai adesea, reuşeam să găsesc o sticlă de „Pepsi. În alte locuri, fără să mai vorbesc de Severin, pentru muritorii de rând, era imposibil să găseşti aşa ceva! În 1976 îl aveam pe bunicul meu internat la Spitalul CFR din Severin. Lucram la Craiova. M-am dus să -1 vizitez. Pe Strada Mare (Traian) am găsit (mare minune!) banane. Am aşteptat mult la coadă şi am reuşit de am luat două kilograme, bucuros că pot să-i duc ceva mai de soi bunicului meu. Eu nu mâncasem niciodată astfel de fructe, dar bănuiam că sunt nemaipomenite. La spital am desfăcut una, două, aşa cum văzusem o doamnă în tren cu oarecare vreme înainte şi i-am dat bunicului meu. Nu le-a putut suporta. Am gustat şi eu, au gustat toţi pacienţii din salon şi am ajuns la concluzia că sunt necomestibile în stare naturală, ori trebuie fierte sau coapte pe cărbuni! Le-am aruncat la coşul de gunoi. Acum înţeleg că erau prea verzi şi că trebuiau lăsate câteva zile, până îşi căpătau savoarea specifică. Treceţi acum prin pieţe şi magazine şi vă veţi minuna de mărfurile străine, de numărul şi varietatea sortimentelor. Cât priveşte fructele exotice, sunt convins că majoritatea copiilor, cât de săraci ar fi ei, ştiu gustul unei portocale sau al unei banane. Ce oameni, dom΄le, ce oameni! Dar, mai ales, ce vremuri!^[1]

[1] Mirajul depărtărilor, în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. III, 2008, pp. 107 – 109; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Amintiri din paradis, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2014, pp. 166 – 168;Misiune eșuată, în ,,Scrisoare pastorală”, an. XVI(2-17), nr. 358, pp. 1-2; în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. IX, 2018, pp. 570-573;

Fragment din cartea ,,Europa, Europa!!!…“, Pr. AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA, Editura Cuget Românesc, Bârda, 2019.

Pentru o presă întru adevăr, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo.