Portretul Sfântului

În persoana sfântului, prin disponibilitatea sa în relații, prin extrema sa atenție față de celălalt, prin promptitudinea cu care se dăruie lui Hristos, umanitatea este tămăduită și înnoită. Cum se manifestă în mod concret această umanitate înnoită? Sfântul lasă să se întrevadă față de fiecare ființă umană un comportament plin de delicatețe, de transparență, de puritate în gânduri și în sentimente. Delicatețea sa se răsfrânge chiar și asupra animalelor și a lucrurilor, pentru că, în tot și în toate, el vede un dar al iubirii lui Dumnezeu și pentru că nu vrea să rănească această iubire tratând aceste daruri cu nepăsare și cu indiferență. El respectă pe fiecare om și fiecare lucru și, daca un om sau chiar un animal suferă, el le arată o compasiune profundă.

Sfântul Isaac Sirul spune despre compasiunea sfântului: „Ce este un suflet, o inimă plină de compasiune? Este o ardere a inimii pentru fiecare făptură: pentru oameni, pentru păsări, pentru animale, pentru târâtoare, pentru diavoli. Gândul la ele ori vederea lor îi face pe sfinți să verse din ochi șiroaie de lacrimi. Iar compasiunea adâncă și intensă, care stăpânește inima sfinților, îi face incapabili să suporte vederea celei mai mici răni, oricât de neînsemnate, făcute vreunei făpturi. Pentru aceasta, ei se roagă în tot ceasul cu lacrimi, chiar și pentru animale, pentru dușmanii adevărului și pentru cei ce le fac rău.” (…)

Această compasiune descoperă o inimă delicată, extrem de sensibilă, străină de orice asprime, indiferență și brutalitate. Ea ne arată că înăsprirea este roada păcatului și a patimilor. În comportamentul sfântului, până și în gândurile lui, nu se întâlnește nici vulgaritate, nici josnicie, nici meschinărie. Nici urmă de afectare, nici lipsă de sinceritate. În el, culminează gingășia, sensibilitatea, transparența și ele se asociază curăției, atenției generoase față de oameni, disponibilității prin care el participă cu toată ființa sa la problemele și la necazurile lor. În toate aceste calități, se manifestă o realizare excepțională a umanului.

Există într-adevăr o distincție și o noblețe plină de afecțiune în aceste forme superioare ale gingășiei care lasă în urmă distincția și noblețea obișnuite, distante și formale. Această gingășie nu evită contactele cu oamenii cei mai umili și nu se sperie de situațiile în care alții ar crede că se înjosesc. Modelul acestei gingășii este kenoza lui Hristos, pogorârea Lui. El n-a vrut să rămână departe de păcătoși, nici de femeile pe care le ocolesc cei ce țin la reputația lor. Kenoza lui Hristos este o gingășie spirituală. El Își arată, prin aceasta, voința de a nu-i apăsa pe cei umili, de a nu-i stânjeni. Prin kenoză, El a vrut să deschidă drum spre inima lor. Prin gingășie, voia să îi facă să renunțe la brutalitate în loc ca ei să persiste într-o duritate în care disprețul celui inferior corespunde celui al superiorului.

Prin kenoza Sa, Hristos a vrut să frângă zidul brutalității și al durității care învăluie ca o cochilie, pentru a o apăra, delicata esență a umanității adevărate.

În gingășia comportamentului lor, sfinții s-au inspirat din kenoza lui Hristos. (…)

Grație unei conștiințe a cărei sensibilitate a fost hrănită și desăvârșită prin această sensibilitate a lui Dumnezeu făcut Om pentru oameni, la care ei participă, sfinții sesizează stările de spirit cele mai discrete ale celorlalți și evită tot ce ar putea să-i contrarieze, fără a omite totuși să-i ajute să triumfe asupra slăbiciunilor lor și să-și învingă dificultățile. De aceea, un sfânt este căutat ca un confident al secretelor celor mai intime. Căci el este capabil să citească la ceilalți o nevoie abia schițată, tot lucrul bun pe care ei îl pot dori. El se grăbește atunci să împlinească această cerere și se dăruie în întregime. Dar el citește la ceilalți și necurățiile lor, chiar și pe cele pe care ei le ascund mai abil. Compasiunea sa devine atunci curățitoare prin forța delicată a propriei sale curății și prin suferința pe care i-o provoacă intențiile rele ale celorlalți sau dorințele lor perverse. Și această suferință rămâne în el.

În fiecare din aceste situații, el știe când și ce trebuie să facă. Acest discernământ subtil al sfinților, manifestare nouă a nobleței distincției lor, poate fi considerat un fel de „diplomație pastorală”.

Din persoana sfântului, se revarsă mereu un duh de generozitate, de autojertfire, de atenție, de participare, fără nicio grijă față de sine, o căldură care îi încălzește pe ceilalți și care le dă sentimentul că au dobândit putere și îi face să simtă bucuria de a nu fi singuri. Sfântul este mielul nevinovat, totdeauna gata să se jertfească, să ia asupra sa durerile celorlalți, dar și un zid neclintit pe care toți se pot sprijini. Participând astfel la destinul celorlalți, el face uneori dovada unei mari discreții, alteori, dimpotrivă: el se manifestă cu efuziune. Inutil să mai amintim dezinteresul său desăvârșit în relațiile cu ceilalți.

De altfel, nimeni nu este mai smerit decât el, mai lipsit de orice artificialitate, mai departe de orice fanfaronadă, mai „firesc” în comportamentul său, deși acceptă și înțelege tot ceea ce este cu adevărat omenesc, toate situațiile modeste și uneori ridicole ale umanității noastre, care este mare, doar atunci când nu se laudă cu măreția sa. Sfântul creează, astfel, deîndată, o atmosferă de familiaritate, de apropiere umană, de intimitate între el și ceilalți. În acest fel, el umanizează relațiile cu ceilalți și le imprimă o pecete de autenticitate, pentru că el însuși a devenit profund uman și autentic. El vorbește cu gingășie, evitând să numească în mod brutal cu numele lor slăbiciunile celorlalți, în același timp, creează condițiile unei relații directe, sincere și deschise a celorlalți cu el; îi împinge, astfel, să-i mărturisească sincer slăbiciunile și păcatele lor și le dă puterea de a le birui.

Sfinții au ajuns la simplitatea pură, pentru că au depășit în ei înșiși orice dualitate, orice duplicitate, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Ei au depășit lupta dintre suflet și trup, dintre bunele intenții și faptele pe care le săvârșesc, dintre aparențele înșelătoare și gândurile ascunse, dintre ceea ce pretindem că suntem și ceea ce suntem de fapt. Ei s-au „simplificat”, pentru că s-au dăruit în întregime lui Dumnezeu. Este motivul pentru care se pot dărui în întregime și oamenilor în relațiile cu aceștia. Dacă evită uneori să numească cu brutalitate pe nume slăbiciunile acestora, o fac pentru a nu-i descuraja și pentru ca și în ei să sporească rușinea, delicatețea, recunoștința, simplitatea și sinceritatea.

Sfinții dau întotdeauna curaj. Uneori, ei micșorează, pentru aceasta, proporțiile exagerate de închipuire, pe care oamenii le atribuie prin imaginație slăbiciunilor lor, păcatelor și patimilor lor. Ei îi vindecă de sentimentul deznădejdii sau al neputinței totale. Dar, uneori, ei reduc de asemenea și orgoliul celorlalți, cu un umor delicat. Ei surâd, dar nu râd cu zgomot sau sarcastic. Alteori, în fața faptelor imorale și a patimilor condamnabile, ei își arată seriozitatea, dar nu inspiră niciodată spaimă. Ei acordă o valoare infinită celor mai sărmani oameni, pentru că, întrupându-Se, Fiul lui Dumnezeu Însuși a dat această valoare infinită tuturor oamenilor. În fiecare om, ei Îl văd pe Hristos, cum spun în cugetările lor unii părinți duhovnicești. Dar, în același timp, ei înjosesc orgoliul celorlalți, dându-se pe sine pilde de smerenie. Astfel, ei restabilesc neîncetat egalitatea naturală dintre oameni.

Prin smerenia sa, sfântul trece aproape neobservat, dar el se face totdeauna prezent când e nevoie de sprijin, de mângâiere, de încurajare. El rămâne alături de cel pe care toți l-au părăsit. Pentru el, nicio greutate nu este de netrecut, nicio piedică de neînvins, când e vorba de a scoate pe cineva dintr-o situație disperată. El vădește atunci o putere și o dibăcie uimitoare, îngemănate cu un calm și o încredere de nezdruncinat, pentru că el crede cu tărie în ajutorul lui Dumnezeu cerut printr-o rugăciune stăruitoare.

El este ființa umană cea mai smerită, dar, în același timp, el este o figură neobișnuită și uimitoare. El provoacă la ceilalți sentimentul că au descoperit în el și, prin el, în ei înșiși umanitatea adevărată.

Această umanitate a fost atât de acoperită de artificial, de voința de a părea în loc de a fi, încât, atunci când ni se dezvăluie, ea ne uimește, ca ceva ce nu este natural. Sfântul este cel mai binevoitor dintre oameni și, în același timp, fără să vrea, cel mai impunător, cel care atrage cel mai mult atenția și provoacă cel mai mult respect. Pentru fiecare, el devine un apropiat, cel care te înțelege cel mai bine, cel care te face să te simți în tihnă alături de el și, în același timp, te face să te simți stânjenit, făcându-te să-ți vezi propriile insuficiențe morale și păcate, pe care eviți să le privești. El te copleșește prin măreția simplă a curăției sale și prin căldura bunătății și atenției lui; el produce în noi rușinea de a avea un nivel moral atât de jos, de a fi desfigurat umanitatea în noi, de a fi necurați, artificiali, plini de duplicitate, de meschinărie. Toate acestea dobândesc un relief surprinzător în comparația pe care, fără să vrem, o facem între noi și el.

Sfântul nu face uz de nicio forță pământească, nu dă ordine cu asprime, nu poruncește cu severitate. De asemenea, nicio critică nu se ridică în noi împotriva lui și nu simțim născându-se nicio împotrivire față de el. Căci el întruchipează pentru noi persoana lui Hristos, deopotrivă delicată și puternică. Și, astfel, nu căutăm să ne ascundem de el sau să ne eschivăm în fața sa; sau poate vom căuta să-l evităm mai mult decât pe cel care ar comanda cu severitate. Căci în el simțim această ireductibilă fermitate, totala identificare a persoanei sale cu binele, deși această fermitate în convingeri, în viață, în opinii și în sfaturile pe care le dă este o fermitate fără crispare.

Acesta este motivul pentru care, prin caracterul lor cu totul paradoxal, părerile și sfaturile pe care el le exprimă cu delicatețe cu privire la ceea ce ar trebui să facem devin pentru noi porunci mai imperioase decât orice poruncă pământească, porunci pentru a căror împlinire am fi capabili de orice efort și de orice sacrificii. Căci gingășia sfântului este, deopotrivă, fermitate și bunătate. Și una, și alta se situează în iradierea divină și lasă să transpară ordinea bunătății divine care, prin blândețe, se impune cu o autoritate absolută. În același fel, sfatul sfântului se impune ca o eliberare de această desfigurare și de această neputință în care ne aflăm, de această neîncredere care se află în noi. Simțim ceea ce sfântul ne-a recomandat – ca o putere și o lumină sigură pe calea mântuirii pe care ne-a făcut să mergem, pentru a ne salva de resemnarea care ne pierdea. Simțim că prin sfânt ajungem la puterea și la lumina ce vin din izvorul suprem al puterii și al luminii, dar și al bunătății care țâșnește din izvorul suprem al bunătății. Ne temem totuși ca sfântul să nu-și cufunde privirea în sufletul nostru, cum ne temem să nu se descopere un adevăr care ne-ar fi defavorabil, dar pe care totuși îl așteptam, întocmai ca pe privirea medicului, de o competență neîndoielnică și de o prietenie sigură. El ne va da – o știm – și diagnosticul, și remediul eficace pentru a ne vindeca de o maladie despre care știm în mod vag că este mortală.

În gingășia, în blândețea, în smerenia lui, percepem o putere pe care nicio altă putere pământească nu o poate încovoia pentru a o face să cadă din curăția ei, din iubirea sa pentru Dumnezeu și pentru oameni, din voința sa de a se dărui lui Dumnezeu cu totul și de a sluji oamenilor, pentru a-i ajuta să se mântuiască.

Cel care se apropie de un sfânt descoperă în el culmea bunătății și a curăției, acoperită de voalul smereniei care o face încă și mai atrăgătoare. Trebuie să facem un efort, ca să descoperim strădaniile renunțărilor sale ascetice și ale iubirii sale de oameni, dar măreția sa impune prin aerul de bunătate, de simplitate, de smerenie și de curăție care se degajă din el. Măreția sa coincide cu apropierea lui. El este ilustrarea măreției în kenoză sau în umilință. Din persoana sfântului, strălucește un calm, o pace pe care nimic nu le poate tulbura. Dar acest calm, această pace, sunt cucerite și menținute printr-o luptă susținută. În același timp, sfântul ia parte la durerile celorlalți până la lacrimi. Sfântul este înrădăcinat în statornicia iubirii și a suferinței Dumnezeului întrupat, pentru că această iubire iradiază din Dumnezeu Cel Care S-a întrupat și a pătimit pentru oameni. El se odihnește în veșnicia puterii și bunătății lui Dumnezeu, devenite în Hristos accesibile oamenilor, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, căci el este în întregime marcat de prezența lui Dumnezeu, întocmai ca Melchisedec. Dar rămânerea sa în iubirea veșnică de Dumnezeu și de oameni nu exclude participarea lui la durerile oamenilor și la aspirațiile lor bune, așa cum Hristos nu încetează să fie pentru ei în stare de jertfă și nici îngerii nu încetează să le ofere neîncetat slujirea lor. Căci rămânerea în iubirea compătimitoare și milostivă este ea însăși o veșnicie, o veșnicie vie. Aceasta este „odihna”, liniștea, „sabatul” în care au intrat sfinții (Evr. 3, 18 – 4, 14), cei care au ieșit din Egiptul patimilor. Nu este sabatul Nirvanei insensibile. Căci odihna sfântului în veșnicia iubirii neclintite, a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, are puterea de a-i atrage și pe ceilalți spre ea și de a-i ajuta astfel să-și învingă durerile cu curaj, să nu cadă în deznădejde. Din această cauză, sfântul este un înainte mergător și sprijinitorul umanității pe calea care duce la desăvârșirea viitoare a eshatonului.

Sfântul a triumfat asupra timpului, fiind puternic ancorat în timp. El a atins astfel cea mai mare asemănare cu Hristos Care, deși în ceruri, este, în același timp, cu noi cu cea mai mare eficiență. Sfântul Îl poartă pe Hristos în el cu puterea nebiruită a iubirii Sale pentru mântuirea oamenilor.

Sfântul reprezintă firea omenească curățită de zgura subumanului sau a inumanului. Este îndreptarea umanului desfigurat de animalitate; el reprezintă firea omenească a cărei transparență restaurată lasă să se străvadă modelul de bunătate nemărginită, de putere și de sensibilitate infinită care este Dumnezeul întrupat. El este chipul restabilit al Absolutului viu și personal devenit Om, un pisc al unei înălțimi amețitoare, dar și al unei apropieri extrem de familiare prin umanitatea sa desăvârșită în Dumnezeu. Este persoana angajată într-un dialog pe deplin deschis și neîncetat cu Dumnezeu și cu oamenii. Este transparența clară a zorilor luminii divine eterne în care se va desăvârși umanitatea. Este reflexul maxim al umanității lui Hristos.

• Părintele Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, fragment din capitolul: Gingășie și sfințenie, parinteledumitrustaniloae.wordpress.com

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator – Nihil Sine Deo