Mormântarea – partea a II-a
foto din arhiva personală a autorului
La Raru(episodul trei)
Mormântarea – partea a II-a
Dragi concitadini, concetăţeni, conorăşeni …! Ce am eu cu viaţa la ţară? Ce ştiu eu ce e aia ‘mormântare în vârful muntelui? Eh, acu chiar că ştiu, asta pentru că am văzut cu ochii mei ce şi cum. Măi, oameni! Aşa cum v-am spus data trecută, la un moment dat degeaba cântau cantorii cât îi ţineau gurile, degeaba boceau femeile poluând fonic rază de 1,5 kilometri, toţi cei prezenţi aveau privirile îndreptate într-o cu totul altă direcţie, ca la comandă. Ceea ce mi se păruse a se simţi în aer nu avea nimic în comun cu suspectul, iar bănuielile olfactive nu erau halucinaţii, ci erau pur şi simplu reale. Ce mai, scurt pe doi, sau chiar pe trei, patru… vântul căldicel îşi schimbase brusc direcţia de către încolo înspre încoace, adică înspre curtea cu ‘mormântarea şi nu, nuuu, nu aducea aburi de pădure, ci de mâncare ce pătimea aprig în chinurile finale ale facerii. Eh, mi-am zis, zici că e un făcut, nici în vârful muntelui nu scap de Erji, vecina de la doi care, pe lângă că ştii ce găteşte zilnic doar aruncând o privire pe veşnica-i bluză fostă albă pe vremuri, mai şi deschide uşa apartamentului umplând casa scării cu mirosuri agresive de fierturi şi prăjeli sălbatice.
Şi cum stăteam eu aşa, mai de o parte, brusc mulţimea de participaţi începu să se răsfire dezvăluindu-mi nişte imagini incredibil de inadmisibile. În curte, cam la zece paşi de sicriu cu unchiu’ Măru, se întindeau cinci rânduri de mese confecţionate, cred că ad-hoc, din scânduri aşezate pe capre din lemn. De o parte şi de alta a meselor erau aşezate bănci, tot din scânduri, şi cred că tot pe loc confecţionate, că nu aveau aceleaşi lungimi şi lăţimi. Mesele erau acoperite cu feţe de masă din muşama pe care aşteptau liniştite farfurii albe, din porţelan, aşezate cu fundul în sus, fiecare pe câte o lingură şi o furculiţă.
Cât ai zice poftă bună, mulţimea de participanţi se şi mişcă cu dibăcie printre mese aşezându-se grăbită pe bănci. Nenumărate îndemnuri, strigături şi impresii despre vreme şi stadiul lucrărilor de toamnă începură să se amestece printre glasuri subţiri de femei ce începură să orneze mesele cu păhăruţe şi cu sticluţe cu vinars de prună şi de mere. Ici, colo, unii se sfădeau cu alţii pentru locuri în vreme ce câţiva copii mici şi graşi plângeau de mama focului, probabil de flămânzi.
La a cine ştie câta tură de păhărele ridicate în aer, un murmur de bucurie se făcu auzit. Vreo şapte, opt femei se iviră ţinând de torţi blide mari, din tablă smălţuită, pline cu tocană aburindă. Printre zgomote de farfurii întoarse cu faţa în sus aceleaşi femei se iviră cu coşuri cu felii de pâine caldă, nu cu mult înainte scoasă din cuptoare, şi cu farfurii adânci cu salată de varză proaspătă.
După câteva minute de vorbărie şi zgomote de polonice se lăsă o linişte aproape deplină, tulburată doar de lingurile şi furculiţele ce loveau farfuriile. Toată lumea mânca plescăind din buze a încântare culinară deplină. Unii îşi puseră două, chiar trei porţii de tocană zicând aşa, ca să audă toţi cei de faţă: -“Asta da tocană!”. Că mi-a şi zis Nelu Sfeclă: -“Îi vezi pe ăia? Nehaliţi! La fiecare pomană fac aşa!”.
Când toţi cei prezenţi se săturară de tocană şi varză, farfuriile, lingurile şi furculiţele fiind date din mână în mână spre capătul meselor, cele şapte, opt femei se iviră din nou, de astă dată cu tăvi cu plăcintă întinsă, cu brânză şi cu mere. Nu înainte de a se consuma aşa, pentru digestie, o nouă serie de vinars, bucăţile de plăcinte au început să alunece unele după altele pe gâtlejurile celor de faţă. Şi uite aşa, se făcu din nou linişte pentru o vreme. Spre finalul pomenii, după încă o serie de vinars, popa dădu semnalul de plecare intonând: -“În veci să fie pomenirea luuui!”, în vreme ce cantorii cântau şi ei cât îi ţineau gurile, iar femeile începură din nou a boci poluând fonic rază de 1,5 kilometri. Poate că pomana s-ar fi prelungit, numai că ce e mult e mult, unul dintre participanţi dădu să înceapă a treia cântare lumească. Hai că primele două au mers cumva, că zice că ar fi fost preferatele unchiului Măru, dar a treia începea cu “Bun e vinu’ ghiurghiuliu…” şi cum în zonă nu sunt vii chiar nu avea cum să meargă, vorba lui Nelu Sfeclă.
Cititorilor! Cum eu nu am nicio treabă cu viaţa la ţară ce părere aveţi, am mâncat sau nu am mâncat la pomană? Până data viitoare aştept răspunsurile voastre!
Gheorghe Hodrea
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator – Nihil Sine Deo