OPINII DESPRE PRINCIIPIILE CRITICII LITERARE CĂLINESCIENE (R)

        „Criticul este un pictor cu o paletă foarte bogată, punând culoarea tare care reliefează plăcut sau displăcut; citatul însuşi e ales cu generozitate sau maliţie, e stors de apă sau de esenţă, devenind demonstrativ şi  încadrându-se  sentenţios în textul analizei critice. Scriitorul e prezentat în volum sau în plan, din profil sau din structura lui intimă, pus între reflectoare puternice, care-l copleşesc  sau  îl avantajează”.[1] Criticul este un artist inimitabil, care-şi alege colţul de preferinţă de unde scriitorul poate să apară acoperit de umbre sau în lumina solară;  numai un cititor ipocrit nu va recunoaşte că, oricâte divergenţe intime ar răscoli vasta panoramă a istoriei literelor noastre, caleidoscopic înfăţişată de G. Călinescu, nu impune prin excelenţa şi felurimea însuşirilor sale atât de personale. […]  În inteligenţa lui era de presupus parcă o latură euclidiană. Erudiţia sa prefera o impulsie tumultuoasă, iar argumentaţia nu i se abătea de la operaţia strict logică. Frazele erau concepute după reguli convenite în epoci de claritate a spiritului. Cuvintele aveau o oarecare reţinere, ferindu-se să pară cumva manifestante, neagitând  vreun fanion care să le semnaleze mai departe, consimţeau fără constrângere la frumuseţea – sumă a perioadelor. „Estetica umanităţii era efectul ultim al disciplinei lor. Ştiind de mai înainte ceea ce avea de exprimat, pe Tudor Vianu  ideile nu-l surprindeau de după câte un cuvânt sau după vreo întorsătură a frazei; el consemna pe îndelete rezultatul unui proces de gândire încheiat.”[2]

Prin eseurile lui de critică şi estetică, se reprezenta la noi forma european-tradiţională a prozei de idei. Acest critic provenit dintr-un gânditor era un „grec”, un învăţat al Greciei Mari, care transmitea modernilor, de pe un anumit punct al Europei, legatul ordinei spirituale. Cu gustul vădit al dominaţiei de sine, fără îngăduinţă faşă de pitorescul şi spontaneitatea proprie,care nu-i lipseau, disociativ, metodic, instructiv şi chiar didactic, la nivelul exemplarităţii, acest spirit, văzut în economia culturii române, ilustra tipul academic, reabilitându-l.

„Criticul, pe lângă o pălărie împodobită de penaje cu care salută complimentos, are la şold o sabie decorativă, potrivită cu costumul al cărei mâner lucrat artistic cere o mână fină şi gesturi inofensive. În condiţia sa internă, acest critic, aparţine secolului politeţei şi este poate ultimul european căruia îi stau bine, mai bine decât multora din epocă, peruca, jaboul, mânecuţele de dantelă şi fundele de sub genunchi, până unde urcă ciorapii de mătase. E un gentilom al criticii literare.”[3] Cu G. Călinescu spectacolul de personalitate se schimbă pe de-a întregul, atât faţă de Perpessicius cât şi de T. Vianu. El e, în toate privinţele, psihologic, socialmente şi biografic, un homo novus. O energie abundentă, impetuoasă, curgând în direcţii multiple şi chiar opuse pe spaţii mici, părând de aceea deseori tulbure, dar păstrându-şi limpezimea şi direcţia de curgere pe spaţii mari, energie decisă, prin demonstrativ şi aproape răzbunător, după legea morală, s-ar zice, a unui Rastgnac al culturii sau a unui ocupant, i se impune ca forţă cotropitoare. Valoarea permanentă la care ţinteşte şi ajunge temperamentul lui critic, este monumentalul, totdeauna evident prin materia multă şi aprins până la urmă atât de amănuntul scăpărător, cât şi de însuşi stilul cantităţii. Afirmaţiile critice, impresiile, intuiţiile, referinţa erudită, paradoxul, raţionamentele, sofismele şi mai cu seama metaforele sar unele asupra altora, se asupresc, se încalcă şi reapar luptându-se încolăcit şi alcătuindu-se astfel într-o impunătoare arhitectură de stil baroc. Criticul acesta, care este şi un romancier, un poet, un moralist, un dramaturg, şi un filozof se înfăţişează, în condiţia lui intimă, ca un Gengis Khan, un asiat cu nostalgia cruntă a Europei. Instinctul stilistic i se satisface de fapt pe frontoane dorice, pe care le copleşeşte decorativ cu caimanii şi dragonii familiari. Aceasta imagine se poate obţine asupra lui G. Călinescu, din punctul de vedere cel mai înalt.[4]

Personalitatea lui, în cuprinsul căreia asiatismul i se pacifică în momente de aticism, îşi declara întreaga complexitate barocă: apar limpede substilurile care într-o alternanţă liberă, combinată, dar şi distinctă îşi acopăr prototipul cu derivaţii şi forme secundare. Contemplare liniştită, ca să se aşeze în conştiinţa privitorului, e mai întâi ridicată de alarma  percepţiei artistice.

„Un fel se spaimă intelectuală încearcă pe admiratorii acestei mari personalităţi creatoare, putându-se zice că spaima nu  lipseşte nici ca realitate şi nici ca intenţie din compunerea ei. În orice caz, numai trecerea pe lângă cearta de stiluri arhitectonice, pe care o susţine pe acoperiş catedrala Sf. Antoniu din Padova trezeşte un sentiment asemănător… doar stăruinţa privitorului poate învinge, prin însumare atâta diversitate. Căci, după o anume familiarizare, înlesnită prin reveniri şi reflexie, catedrala îşi clarifică metafora latentă, ale cărei semnificaţie îi susţine din ascuns felurimea tectonică: e o liturghie slujită pe acoperişul ei în mai multe limbi deodată şi unitatea internă, prin care stilurile i se împacă, afirma în cele din urmă un copleşitor sincretism religios, în expresia arhitecturală, a aspiraţiei omului către divinitate.” [5]

Dacă monumentele de arhitectură amintite pot sugera bogăţia şi proporţiile acestei personalităţi, aspectul ei dinamic de înfăşurare şi desfăşurare continuă, de cădere şi înălţare, de repulsie şi impulsie, rămâne să fie arătat ca mai propriu şi mai configurator. Afirmaţia aceasta pare a ne feri de preocupări excentrice.

De la întâiele manifestări publicistice, el îşi defineşte poziţia proprie contrazicându-şi confraţii de literatură şi critică, pe contemporani şi pe predecesori, şi în cele din urmă, contrazicându-se spectaculos pe sine însuşi. E. Lovinescu, intuindu-i exact mobilul adânc psihologic, credea că el joacă numai în raport cu opera critică lovinesciană. Se înşela însă, deoarece Călinescu era abia la începutul mişcării de diferenţiere faţă de tot ce reprezenta critica românească. Unele aspecte critice maioresciene, cum erau „beţia de cuvinte” şi „imaginile sensibile” aveau să fie combătute. Se înţelege că E. Lovinescu, în tot ce afirmase despre literatura curentă, servea de reactiv noii personalităţi. Afirmase Lovinescu despre H.P. Bengescu, să zicem, e un remarcabil „talent viril”? Călinescu, dimpotrivă, scriitoarea e un „talent feminin”. „Marele spectacol de personalitate,  Călinescu  îl dă însă în retragerile lui din paradoxe, din sofisme, de pe extremele pe care îl aruncă  mecanica contradicţiei; şi chiar când ajunge pe extrema opusă, operaţia graduală de corectare a primei poziţii arată durata existenţială, atât în meditaţia abstractă cât şi opera de creaţie propriu-zisă, durata în care e de văzut dinamismul patetic al acestei mari inteligenţe creatoare. Pretutindeni, în opera lui de creaţie sau în studii asupra creaţiei altora, e un hic et nunc existenţialist, a cărui ardere se asociază ca intensitate cu arderea de pe toate poziţiile, fie şi opuse. Aceasta e însăşi atitudinea lui de artă şi viaţă, cea mai decisivă.”[7]

Omul acesta, cu personalitate contradictorie, dar totdeauna copleşitoare şi tumultuoasă, a adăugat de asemenea voinţa de a trăi genial, după concepţia existenţialist-barocă a unui romantism enorm.

De remarcat este că primul nostru  roman citadin, nu de tip analitic ci clasic, balzacian,   l-a dat criticul şi istoricul literar G. Călinescu. Lucrările de specialitate scot în evidenţă vocaţia lui în această direcţie. Cu toate că nu urmărea să facă în istoriografie literară şi critică artă, ca Lovinescu, G. Călinescu  vădea o extraordinară putere de însufleţire a oamenilor şi faptelor de care se ocupa. Dacă romancierul se ghiceşte în activitatea criticului, nici acesta din urmă nu e greu de descoperit în opera primului, într-o anumită intenţie programatică a ei[8].      

Deşi după începuturile publicistice la Gândirea a făcut parte, o vreme din cenaclul Sburătorul şi a arătat în România literară (1932) că: „omul şi femeia de azi trăiesc în oraşul concret cu baruri, cinematografe şi cafenele, cu case de mode şi bazinuri de înot”, că „tinerimea îşi concretizează sentimentalitatea nu în Romeo şi Julieta sau Dante şi Deatrice, şi în Ramon Novarro şi Greta Garbo , şi in vreme ce fetele visează să devină stele de cinematograf, tinerii sunt zguduiţi în somn de cariera lui Charpatier”, „îmbrăcarea zmokingului şi a costumului de baie”, „senzaţia motorului terestru şi aerian”, „frecventarea ringului şi a barului ”[9].  Argumentul susţinut de C. Petrescu  că literatura este în legătura cu psihologia, psihologia în legătură cu filosofia, G. Călinescu îl considera un enorm sofism: „literatura nu este în legătură cu psihologia ci cu sufletul uman”, „sufletul este veşnic acelaşi, cunoaşterea ştiinţifică şi datele psihologice, adică sufletul uman şi eroii lui Balzac să rămână anacronici”.[10]  Criticul pleda, în spirit clasicizant, pentru cătarea permanenţelor, pentru fixarea universalului. Recunoscând că „orice literatură îşi ia ca loc de plecare lumea fenomenelor” şi că „peste tot scriitorul se hrăneşte din epoca lui, alegându-şi eroii din plină stradă”, făcea totuşi următoarea discuţie între metoda de lucru clasică şi metoda naturalistă – am spune astăzi – a romancierului român. Primul  ia ca pretext sau ca mijloc de reprezentare istoricul spre a formula universalul, care îi este a priori cunoscut, în timp ce al doilea „încearcă a desprinde din observaţia momentului o schemă universală, pe care în momentul începerii romanului nu o are clară în minte”. Deosebirea e aici între reprezentarea raţională şi cea empirică. După G. Călinescu „clasicul începe vizionarea fenomenului printr-o ordine morală prestabilită”, „el este edificat asupra categoriilor morale ale umanităţii”. Elementul demonstrativ, explicativ pe care îl presupune clasicismul e subliniat chiar de el. „Adevăratul clasic – precizează criticul – nu se ridică de la particular la universal, făcând sforţări inutile de a da semnificaţie evenimentului, el exemplifică doar universalul, când acesta apare întâmplător, aproape formulat pentru un eveniment.”[11] Majoritatea personajelor lui G. Călinescu alcătuieşte într-adevăr, după expresia lui, o „umanitate canonică” capabilă să furnizeze studii de caracterologie. De Caragiale îl apropie pe G. Călinescu şi acea împrejurare împotriva moftangiilor, cărora, chiar dacă-i urmăreşte cu precădere în  ipostaze intelectuale, nu le denunţă cu mai puţină satisfacţie drăcească tipice.[12] Unitatea între cele două facultăţi ale spiritului călinescian o realizează luciditatea estetică şi curiozitatea  într-o manieră modernă. Clasicismul lui e aşa cum îl definea elementul durabil prezent şi în baroc şi în romantism, sau, cu alte cuvinte, unghiul de vedere al marelui artist.

Cititorul avizat va găsi în „cronicile mizantropului” ori în alte scrieri publicistice şi ceva din atmosfera atât de specifică a romanelor Enigma Otiliei, Bietul Ioanide sau Scrinul negru, şi unele tipologii sociale sau schiţe de personaje călinesciene, ori nucleul unor judecăţi de valoare care se vor fixa definitiv în monumentala sa Istorie a literaturii române…

Ca şi în cazul scriitorilor pomeniţi mai înainte, publicistica lui G. Călinescu nu este numai o etapă pregătitoare pentru opera sa beletristică ori critică: ea are o excepţională valoare intrinsecă, impunându-se ca o specie de sine stătătoare. Ca şi La Bruyere în clasicism ori ca Teofrast în antichitate, G. Călinescu cultivă cu o artă egală cu a clasicilor: „portretul moral, uneori generalizat cum este cel din Cultul naturii ori cele din Despre ratare, Ipocritul, Leneşul, alte dăţi individualizat – cum este acela, plin de o pătrunzătoare ironie, din Tot mai înveţi,    maică ?, – sinteză tipică a categoriei de oameni care cred că <citirea> nu e o plăcere, ci <învăţătură>, ori că <au învăţat> odată ceva în şcoală şi – apoi <au terminat>.[13]”

 Schiţând tipologii şi portrete morale, dezbătând probleme estetice ori civice, fixând atmosfera psihologică a unor medii sociale, exprimând sentimentele şi gândurile unui mare intelectual patriot, cronica, fie a mizantropului, fie a optimismului, nu se iroseşte niciodată în mărunţişuri sau gratuităţi. Ea reprezintă întotdeauna o afirmare continuă a uimitorului fenomen călinescian.

 Cu mari  răspunderi în Marea Adunare a ţării, scriitorul G. Călinescu  nu consideră nicio temă banală sau  incompatibilă cu arta. „Condeiul său e solicitat de problemele cele mai diverse, de cele comune şi aparent prozaice, de la munca zilnică dintr-o gospodărie, de la grija pentru reparatul unei şosele până la înalte chestiuni de estetică referitoare la realism, naturalism, suprarealism, la specificul poeziei, al muzicii şi al picturii, nimic nu-i este indiferent.”

 Strânse într-un volum  unitar, „cronicile” lui, dintr–un răstimp de aproape trei decenii, sunt expresia unei personalităţi renascentiste, împlinite pe o infinitate de planuri, rare şi inegalabile în epoca noastră. [14]

 În tot ceea ce scrie, chiar în „cronica mizantropului”, Călinescu e tonic, însufleţind o uimitoare forţă morală. El transmite senzaţia materială a spiritului uman menit să domine totul. De remarcat faptul că niciodată nu admiră de jos, copleşit de obiectul admirat. Întotdeauna spiritul său pluteşte în rotiri vultureşti deasupra, fără ostentaţii in stare să umilească. Uneori e caustic şi aspru, dar nu nedrept. Simţi permanent în el o tristeţe nepieritoare, pe care o râvnesc chiar şi cei mai tineri. „Nu am socotit niciodată – mărturiseşte Călinescu în Timpuri noi – că mă îndepărtez de cea mai tânără generaţie,  am  mers împreună cu ea. Când  un copac se ridică în sus şi dă frunze în fiecare an, îşi închipuie că e de aceeaşi vârstă cu păsările care se adună în crengile sale. Nu încape îndoială: sunt tânăr, mă recunosc în cei tineri, care-mi vorbesc in ziua de azi, şi de mâine  mă agasează senilii care au fixaţiunea trecutului. Sunt în această privinţă un istoric al prezentului şi al viitorului.”[15]

Consider că volumul acesta de cronici are darul de a spulbera definitiv legenda unui Călinescu solitar. El nu e cronicarul vechi care ascultă izolat în chilia lui ecourile epocii consemnând doar evenimente ieşite din comun. El luminează cu spiritul său frumuseţea lucrurilor obişnuite în viaţa de toate zilele a socialismului. Scrisul său săptămânal  e al unui gânditor temeinic, al unui poet dăruit şi-al unui romancier minuţios şi pătrunzător, în stare de a crea, cu mijloace de o fascinantă diversitate, universuri multiple, de la cel teluric şi geologic până la acela inefabil al muzicii.[16]

 În faţa unui distins publicist, cronicii literare nu i-a rămas, poate, altceva de făcut, decât ca, parcurgând câteva coordonate ale volumului, să încerce un modest elogiu al genului, pe care l-am dorit mai asiduu cultivat şi de scriitorii tineri. Spiritul în care Călinescu a scris despre literatura universală nu poate fi bine înţeles fără o raportare strictă la tendinţele personalităţii sale critice întregi. Din punctul de vedere al lui G. Călinescu era cu neputinţă de separat studiul literaturii române de acela al literaturii străine. „Ceea ce urmărea el era doar afirmarea unui principiu de bază , foarte important pentru formarea oricărui critic tânăr şi istoric literar român, şi anume: în literatura română trebuie să vii din literatura străină. Nu ştim dacă a formulat şi în scris această recomandare, riguros exact cu aceleaşi cuvinte. Dar pe cale orală am auzit-o nu o dată, căci ea constituia, într-un sens, cheia de boltă a întregii sale pedagogii literare. G. Călinescu susţinea că prin frecventarea marilor literaturi îţi dezvolţi şi mai adânc personalitatea, îţi însuşeşti ierarhia valorilor fundamentale, asimilezi un punct de vedere superior, ţi se deschid perspective, poţi face raportări şi încadrări substanţiale. Devii, cu alte cuvinte, un adevărat critic şi istoric literar, cercetător obscur, ori compilator, în spirit îngust didactic, pseudo-universitar.”[17]

Necesitatea frecventării literaturilor străine era pusă în legătură cu o serie de operaţii ţinând de esenţa actului critic şi istoric literar, care la G. Călinescu  se confundă şi pe foarte serioase temeiuri. Acuzat de „subiectivism”, G. Călinescu venea adesea cu un argument strivitor: comparaţia cu o capodoperă străină. A recomandat utilizarea acestui procedeu ori de câte ori criticii s-ar afla în dificultate , în incertitudine cu privire la valoarea unei opere actuale controversate: raportarea la o capodoperă a geniului urma să dea imediat adevărata valoare şi proporţie a operei în cauză. [18]

____________________________________________________

[1]Călin şi Ion Moldoveanu, op. cit, p. 40.

[2] Vladimir Streinu, Spectacol de personalitate,în Revista de istorie şi teorie literară, , nr. 2, Buc. 1964, p. 493-498.

[3]Călin şi Ion Moldoveanu, op. cit., p. 43-44

[4]Ibidem, p. 45-46

[5]Vladimir Streinu, op. cit.

[6]Călin şi Ion Moldoveanu, op. cit., p. 47-50

[7]Ibidem, p. 51-52

[8]Ibidem, p. 54-55

[9]Ov. S. Crohmăliceanu, G. Călinescu [prozator şi poet], în Literatura româna între cele două războaie, E. P. L., Bucureşti 1967, p. 584-603

[10]Călin şi Ion Moldoveanu, op. cit., apud, Ov. S. Crohmăliceanu, op. cit., p. 55-57

[11]Ibidem, p. 57-59

[12]Ibidem, p. 79

[13]Ion Dodu Bălan, G. Călinescu şi elogiul publicisticii, în Valori literare, E.P.L. Bucureşti  1966, p. 236 – 243

[14]Călin şi Ion Moldoveanu, op. cit., apud Ion Dodu Bălan, op. cit., p. 88-90

[15]Ion Dodu Bălan, op. cit.,

[16]Călin şi Ion Moldoveanu, op. cit., p. 91-94

[17]Adrian Marino, G. Călinescu, critic al literaturii universale, în G. Călinescu, Scriitori Străini, E.L.U., Bucureşti, 1967, p. 5-28

[18]Călin şi Ion Moldoveanu, op. cit., p. 94-97

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet