Străinul mamei, vino-acasă!

Te-ai dus, copilul meu, te-ai dus… la curți străine, spre apus…
Erai și tânăr și frumos, iar brațul îți era vânjos,
Ai spus că stai numai un an, să stângi și tu un gologan,
Și de-o fi bine, doi sau trei să-ți faci o casă… nu bordei.

Noi te-am lăsat, n-am zis nimic… ce să fi zis, nu erai mic,
Aveai o viață înainte, aveai putere, aveai minte,
Îți era gândul la avere, credeai că știi ce e durere
Și că mai rău decât aici… pe nicăieri n-ai cum s-o duci.

La noi erau de toate-n curte… dar nu erau parale multe…
Aveai și după ce bea apă, aveai și coas-aveai și sapă,
Pământ cât să îți prisosească și vite cât să-l dovedească,
Și dacă te-ai fi mulțumit, puținul… nu ți-ar fi lipsit.

Credeai că-n lumea asta largă… stau câinii cu colaci-n coadă…
Și că te-așteaptă drept pe tine ca să-i culegi, că n-are cine,
Credeai că-n lumea asta mare nu-i muncă mai istovitoare
Decât aceea de ogor, dar… nu știai ce-nseamnă dor.

Trecut-au ani și ani de chin… tu, tot departe, tot străin…
Mă uit la casa ta… palat… dar locul nu ți-ai mai aflat,
Ți-ai pus de toate cele-n ea, dar n-are cine-o descuia,
Iar împrejur cresc bălării, că noi nu mai putem… doar știi.

La ce folos așa o casă… că nu-ți stă nimenea la masă…
Ai fi văzut tu lumea toată, dar n-are cine-ți spune tată,
Ca mâine clopotu-o să sune și nici tu n-o să ai cui spune,
Că viața noastră-i fân de coasă… străinul mamii, vino-acasă!

De-acuma tâmplele-ți sunt ninse… privirile de doruri stinse…
C-ai pus, cu mintea de fecior, carul în fața boilor,
Și-ai tras cu sufletul în jug, dar banii-n veci nu mai ajung,
Timpul își cerne clipa, mut și ce-ai pierdut… e bun pierdut.

Era altfel pe vremea noastră… făceam copchiii ș-apoi casă,
Munceam alături de părinți, până îi petreceam la sfinți
Ne-nconjuram cu cât aveam și la nevoie ne-ajutam,
Că eram mulți, copilul meu… tu-l ai numai pe Dumnezeu.

Poate că-i greu pe glia noastră… dar pâinea la străini e aspră…
Nici munca nu e mai puțină, că nu mai știi ce e hodină,
Nu știe nimeni ce te doare, când dorul stă să te doboare,
Poate ai buzunare pline, dar… sufletul e gol în tine.

Ai vrut o casă, iaca, ai… de-acuma vino-n ea să stai…
Îngenunchează la icoane și spune: ,,Mulțumescu-Ți, Doamne,
Că-s încă treaz și sănătos, că m-ai întors de unde-am fost,
De-acuma fă-mă să-mi tihnească… ce-am adunat să-mi folosească!“

Autor: Liliana Burac – Săveni, Botoșani – Mantova, Italia.

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet