Anamaria Bodea, ”Culorile Năsăudului”, Muzeul Național al Țăranului Român.
La sfârșitul anului, când îmi voi prezenta raportul de activitate în calitate de muzeograf, în capul listei voi pune expoziția de ieri.
Anamaria Bodea, ”Culorile Năsăudului”, Muzeul Național al Țăranului Român.
A fost ca o campanie militară, o șarjă la baioneta spiritului grăniceresc. O reașezare a etosului năsăudean în cetatea etnografiei naționale. Un restitutio in integrum, căci fără grănicerii năsăudeni tabloul țării ăsteia e șchiop de o culoare.
Culoarea sângelui celor 3000 de grăniceri căzuți pe câmpurile de luptă. Pe sângele cărora s-au ridicat academicienii, școlile năsăudene, altarele limbii române și identitatea acestui miraculos spațiu în care am fost binecuvântat să trăiesc. Văd expoziția lui Anamaria Bodea la borna zero a memoriei poporului român ca o tușă de bun simț.
Priviți-o. Îmbrăcată în costumul popular al bunicii ei, în portul năsăudenilor grăniceri. Singurul costum național din țara asta care a fost uniformă militară, căci grănicerii Năsăudului, până la înființarea fondurilor pentru uniforme, au mărșăluit și au luptat în hainele lor de-acasă, uluindu-și inamicul pe câmpul de bătălie. Iar acasă, miile de văduve, de mame îndurerate, de fiice rămase orfane, îmbrăcate în uniforma infirmierelor sufletului neamului ăstuia ferfenițat de vânturile reci ale istoriei.
Grănicerii năsăudeni, care l-au umilit pe Napoleon la Arcole. Grănicerii, care și-au luat munții înapoi și din lemnul și piatra lor au cioplit școli în care limba română a devenit zeiță desculță și luminoasă.
Și Anamaria. Apăsată de dramă, de greutățile vieții, rafinându-le în artă. Cineva a zis ”pictură naivă”. Pictură ingenuă, adaug eu. Bunul simț al țăranului român, cumpătarea la vorbă, sfiiciunea sacră a femeii de la țară, condescendența subtilă cu care tratează un univers în regresie axiologică, bunătatea ospitalieră a năsăudeanului, neamul ei pictat curat, fără ispita anamorfismului plastic în absența căruia arta contemporană nu se mai poate exprima, continuitatea trainică și încăpățânată a unui spațiu hierotopizat continuu, luminos încă, senin alunecând peste istoria acestui colț de țară fără de care România de azi nu poate curge limpede spre izvoarele ei.
A fost înălțător, emoționant și răscolitor de sensuri. Am fost gelos, în Muzeul Național al Țăranului Român, pe Anamaria și pe rădăcinile ei înfipte în istoria Năsăudului, pe Ea, lăsată acasă să pună murături după rețeta bunicii Mărioară, pe Mihai al meu, purtător de fioruri strămoșești în ochii lui verzi, gelos că eu nu-s grănicer, că-s doar un bătut de vânturi și de istorii migratoare, un dezrădăcinat cu sandale albastre și neliniștite. Că asta face Anamaria Bodea, dă culoare rădăcinilor din spațiul ăsta zăpăcitor de care nu mă mai opresc să mă mir, în care țăranii vorbesc filozofie grecească amestecată cu geomorfologie (cât îi hăul și pârăul, adică chaos-ul, iar pârăul etern e referință la ultima interglaciațiune, când ghețarii din Munții Rodnei s-au scurs și au măcinat piatra, făcându-o câmpie aluvionară pe care să poată crește grâul pâinii și-al prescurii). Gelos că pe mine haina populară e fals și uz de fals, și pe ei e piele adevărată, permeabilă, prin care circulă osmotic toate sevele pământului năsăudean. Gelos și recunoscător că mi-a fost dat să fiu martor și mărturisitor, răsplată finală a căutărilor mele răscolitoare de sensuri și destine.
Ne întoarcem spre ”acasă”, ne facem cruce de drum bun, Anamaria conduce îmbrăcată în costumul bunicii ei, ajungem pe lângă piața George Coșbuc din București și-mi sare în ochi coincidența, filmez repede momentul și când termin de zis din telefonul ei se aude vocea softului de navigație, peste două sute de metri intrați pe strada Năsăud.
Doamne, ești plin de minuni și-Ți mulțumesc că mi-ai dat ochiul care le vede.
MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet