Constantin Noica: Rugați-vă pentru fratele Alexandru

De fiecare dată când ajung aici, îmi amintesc că mă cheamă Alexandru. Ieri, când am deschis televizorul și-am văzut că ăia (cu potențial de a deveni ăștia) au decapitat bebeluși. Săptămâna aialaltă, când a căzut bomba la parastasul din Ucraina, o bombă ortodoxă peste un parastas ortodox, ucigând o zecime din populația satului. Acum o lună, când își pleznea ăla nevasta pe stradă, cu sete, cu ochii înnebuniți de ură. Când l-am prins de mână și s-a auzit vocea aia întrebând din public ”da de ce-o bate?” Cum adică? În orice conflict există un agresor și o victimă. Unul care și-a pierdut duhul și altul care e bătut în cuie. Nu mă luați cu dreptăți juridice și cu exerciții de istorie de tipul ”cine a dat primul” sau ”cine a fost primul în Ardeal/Palestina”. Tătarii din Mangalia au fost acolo înaintea românilor, și românii înaintea ucrainienilor refugiați. Inima mea nu are timp, nu vrea, e proastă, nu caută dreptatea, drumul justiției e presărat cu suferințe și la capătul lui te așteaptă nefericirea, inima mea s-a îmbrăcat în Hristos și o cheamă Alexandru, și când nu va mai fi așa am pierdut ultimul donjon, a căzut ultima baricadă în spatele căreia mi-am pus la adăpost tot ce am mai scump.

De fiecare dată când ajung aici, îmi amintesc că mă cheamă Alexandru.

Aveam vreo 17 ani și zăceam răstignit pe covorul roșu cu spirale negre din Bibliotecă. Pentru ca să putem avea o cameră dedicată cărții, trei surori dormeau împreună într-un singur dormitor. Din când în când Tata aducea acasă un pachet de cărți, legate cu sfoară aspră, și le segmenta ferm, fără ezitări. Îndesa în șemineul din sufragerie ceva rapoarte de congres și maculatură proletcultistă, dumnezeind subțire și-n șoaptă printre buzele lui mustăcioase și făcând apel la moașa unui anumit conducător multiubit, căreia îi dorea să ajungă pe gheață. Și printre cărțile ce trecuseră examenul, deodată, îmi sare una în ochi, ”Rugați-vă pentru fratele Alexandru”, de Constantin Noica. Știam de la Tata că filozoful avusese simpatii de dreapta, iar titlul cărții mirosea a tămâie mistică. Am luat-o imediat și m-am aruncat pe covorul roșu cu spirale negre.

Cartea evocă o întâmplare din timpul invaziei sovietice din WW2. O mănăstire de maici din Moldova, evacuată cu lacrimi și oftaturi. Știau maicile de ce părăsesc mănăstirea, de ce fug în păduri, și cine nu știe de ce să deschidă televizorul și să urmărească știrile, unele lucruri nu s-au schimbat între timp, bestia a rămas la fel de sângeroasă ca pe vremea când israeliții curățau Canaanul de idolatri sau mongolii înfigeau copii în sulițe la marginea cetăților europene.

Maicile erau pregătite cu inima pentru ce e mai rău; sovieticii aveau vocație anticreștină, una dusă la școală, nu ca a celor de azi, care-L scuipă pe Înviat în mod diletant, pe vremea aia se făceau cursuri de ateism dialectico-științific, erai spălat pe creier și învățat să-ți disprețuiești bunica care se închina seara Desculțului. Știau maicile toate astea. Au plecat din mănăstire în lacrimi, despărțindu-se de bisericuță cum te desparți de cineva care emigrează undeva, departe, definitiv. Și când s-au întors…ei bine, când s-au întors toată mănăstirea era întreagă. Ușile deschise, totul neatins, doar în bisericuță, pe o măsuță, un bilet.

Rugați-vă pentru fratele Alexandru!

Ofițerul sovietic. Adânc, în inima lui bolșevică, dată cu roșu, rămăsese copilul lui Hristos. Fratele nostru, Alexandru. Asta nu i-o putuse scoate din piept nici propaganda, nici teroarea regimului. Ultima lui redută. Ultima mea redută; locul pe care dacă-l cedezi, cedezi totul și din tine ce rămâne nu mai are rost.

Doctrinele se schimbă. Roșii, verzi, chiar și tricolor-isterice.

Dreptatea e ca valul. Vine și se duce, vine iar.

Dar dacă-ți pierzi sufletul tău nu mai rămâne nimic de salvat.

Fii Alexandru.

Fii copilul lui Dumnezeu. Fă să se vadă asta.

Iartă. Fii bun. Nu ucide. Fă celuilalt ce-ți dorești să-ți facă el ție. Mai iartă o dată.

Și dacă poți, iubește.

Că Dumnezeu iubire este.

de Crin-Triandafil Theodorescu

Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo