Corneliu Zelea Codreanu: “În Basarabia” (1)
Foto: Adevărul
La 20 ianuarie, am trimis pe Totu, Crânganu, Eremeiu, însoţiţi de o echipă cu camioneta, în jud. Tecuci; iar eu, la 25 ianuarie 1930, eram din nou pe Valea Horincii, în mijlocul călăreţilor. La 26 seara, după ce am trecut prin Rogojeni, intrăm în Oancea. În ambele sate suntem primiţi cu dragoste şi cu nădejdi de mulţimea adunată. Suntem găzduiţi în Oancea la familia Antachi. A doua zi, luni, târg la Cahul. Să trecem în Basarabia. Aici jidanii sunt mulţi şi mai provocatori. Aici, ca şi în celelalte târguri basarabene, jidănimea e comunistă, dar nu pentru „iubirea de oameni”, ci numai din ură pentru statul român, pe care numai prin triumful comunismului l-ar putea vedea doborât la pământ şi pus sub călcâiul totalei stăpâniri jidăneşti. Triumful comunismului coincide cu visul iudaismului de a stăpâni şi exploata popoarele creştine în virtutea „poporului ales”, care stă la baza religiei jidăneşti. Seara, am făcut nişte cruci albe din pânză, de 20 cm pe care le-am pus pe piepturile călăreţilor. Mi s-a dat o cruce de lemn pe care o voi purta în mână. A doua zi, la ora 10 dimineaţa, în fruntea a 30 de călăreţi, trec Prutul, mergând cu crucea în mână în contra puterii păgâne care sugruma Basarabia creştină. După patru kilometri intrăm în oraş. Creştinii ies din case şi vin după noi. Nu ne cunosc, dar ne văd cu cruci albe pe piept şi cu pene la căciulă. Trecem pe străzi cântând: „Scoală, scoală, măi române”. Ne oprim în piaţă. Într-o clipă se adună în jurul nostru peste 7000 de ţărani. Nimeni dintre ei nu ştie cine suntem şi ce voim. Dar toţi presimt că venim spre mântuirea lor. Încep să le vorbesc în aceeaşi limbă ca pe Valea Hornicii şi în Turda. Dar după două minute poliţaiul Popov şi autorităţile străbat până la mine şi mă opresc:
– N-ai voie să ţii întrunire în piaţa publică…
– Poporul român are voie oriunde în casa lui. Autorităţile strigau să nu vorbesc; oamenii, să vorbesc.
– Oameni buni – le spun eu – aşa este; legile ne opresc să ţinem adunări în piaţă publică. Să mergem la marginea oraşului sau într-o curte a cuiva. Fac semn călăreţilor şi pornim spre marginea oraşului. Un cordon de sergenţi opreşte mulţimea. Peste câteva minute îmi apare în faţă un detaşament de soldaţi cu baioneta la armă. În frunte un colonel, Colonelul Cornea. Scoate revolverul şi mi-l pune în faţă:
– Stai, că te-mpuşc! Mă opresc.
– Domnule colonel, de ce să mă împuşti, căci nu am făcut nici un rău. Am şi eu revolver, dar n-am venit să mă bat cu nimeni şi mai cu seamă cu armata română. Toate argumentările mele au fost zadarnice. Am stat acolo timp de aproape o oră, suportând toate insultele şi batjocurile posibile. Aş fi putut să răspund la fel şi să mă lupt. Mi-a trebuit însă o răbdare de fier ca să nu cad într-o situaţie şi mai tristă, aceea de a mă lupta eu, naţionalist român, cu armata ţării mele, în faţa jidanilor comunişti. Colonelul a început să tragă cu sabia în noi şi în cai, iar soldaţii să ne împungă cu baionetele. A venit prefectul. am descălecat şi am plecat cu el la Prefectură. A fost un om civilizat. A venit şi colonelul. I-am spus:
– Eu am respect pentru gradul Dvs., de aceea nu v-am răspuns. Dar nu-i nimic. Lunea viitoare ne întâlnim din nou în acelaşi loc. Am plecat. Un sergent mi-a dat calul. Cristian şi Chiculiţă mă aşteptau, fără cai, la poartă. Şi-au adus şi ei caii, am încălecat şi am pornit înapoi pe unde venisem, alungaţi din urmă de poliţişti şi întovărăşiţi de privirile batjocoritoare ale jidanilor. La marginea oraşului, am găsit şi pe ceilalţi călăreţi amărâţi şi deprimaţi de înfrângerea avută. Mai departe, câţiva ţărani s-au furişat din oraş, să ne întrebe cine suntem.
– Mergeţi şi spuneţi oamenilor că lunea viitoare venim din nou. Toată creştinătatea din judeţ să vină la Cahul. Suferisem o înfrângere. Acum nu mai puteam cânta, ne întorceam fără să mai vorbim unul cu altul. Ajunşi la Oancea, am făcut 10 afişe de mână prin care anunţam că luni, 10 februarie, vom veni din nou la Cahul. Acestea le-am trimis prin călăreţi în mai multe puncte ale judeţului. Ne-am întors la Găneşti, acasă la Cristian, unde am ajuns pa la 12 noaptea, după un drum greu, prin întuneric de nu vedeam la doi paşi înainte, bătuţi în faţă de lapoviţă, iar în spate de amintirea înfrângerii. Am dormit la Cristian. A doua zi dimineaţa, am plecat la Bereşti. Acolo am scris un ordin către legionarii din Valea Horincii, Galaţi, Iaşi, Bucureşti, Focşani şi Turda, prin care le spuneam că am fot înfrânţi la Cahul şi că este, pentru noi toţi, o problemă de onoare de a ne reîntoarce acolo şi de a învinge. Că sunt chemaţi în număr cât mai mare. Locul de adunare, la Oancea, nude trebuie să fie prezenţi cel târziu duminică seara, 2 februarie. În acelaşi timp, am anunţat şi echipa Totu, Crânganu, Eremeiu, care se afla în judeţul Tecuci. Am scris de asemenea o scrisoare tatălui meu pe care-l rugam să vină să ne ajute. Legionarii mi-au strâns bani şi am plecat la Bucureşti. Acolo m-am prezentat d-lui Ioaniţescu, subsecretar de stat la Interne. I-am povestit cele întâmplate la Cahul şi i-am cerut permisiunea de a ţine o nouă întrunire – cerere legală – luându-mi angajamentul desfăşurării în cea mai perfectă ordine a acestei întruniri. Cu condiţia de a nu fi provocaţi de autorităţi. După mai multe lămuriri pe care mi le-a cerut, mi s-a aprobat întrunirea. Nu aveam nevoie de aprobare. Nu cere legea acest lucru. Dar eu am vrut să mă pun la adăpost de orice interpretare tendenţioasă. Duminică dimineaţa am fost din nou la Oancea. Lefter s-a dus la Cahul, pentru a fixa cu autorităţile locul de adunare. În oraş era o mare fierbere. Autorităţile primeau veşti că ţăranii se îndreaptă cu miile din toate părţile judeţului, pentru a veni la adunare la Cahul. În cursul zilei, au sosit două camioane din Focşani, cu Hristache Solomon şi Blănaru. Au sosit de la Turda: Moga şi Nichita; de la Iaşi: grupul de legionari cu Banea, Ifrim şi părintele Isihie: din Galaţi: Stelescu cu frăţia, un delegat al studenţilor legionari din Bucureşti şi Pralea cu cuiburile din Folteşti. apoi pe jos, cu căruţe şi călări, bereştenii şi legionarii din Valea Horincii. A sosit şi tatăl meu. Seara eram peste 300 de legionari care au fost încartiruiţi în Oancea. Şi încă mai soseau. Fiindu-mi teamă ca nu cumva să ni se desfacă podul de pontoane de peste Prut, făcându-ne astfel imposibilă trecerea, am dispus ca în timpul nopţii, un grup de 30 de legionari să ocupe ambele capete ale podului. Luni dimineaţa, la ora 8, am trimis înainte un grup de 50 de legionari sub comanda lui Potolea ca să intre în oraş pentru a face poliţia adunării. Între timp s-au făcut intervenţii pentru a ne opri întrunirea. Era o imposibilitate. La ora 10 ne-am încolonat şi am pornit: În linia I-a, călăreţi în număr de 100, cu drapel, toţi cu pene la căciulă. Mulţi în cămăşi verzi. Fiecare avea pe piept o cruce albă făcută din pânză. Aveam înfăţişarea unor cruciaţi, care mergeau în numele crucii, în contra unor puteri păgâne, să scape pe români. În linia a II-a, veneau pedeştrii în coloană de marş, cu drapelul lor, peste 10 la număr. În linia a III-a, urmau vreo 80 de căruţe, încărcate cu câte 4-5 şi 6 oameni, în majoritate locuitori din Oancea, de asemenea cu drapelul lor. Totul avea aspect de început de bătălie. Când am ajuns la marginea oraşului, o mare de capete descoperite ne-au primit fără urale şi fără muzici, într-o impresionantă tăcere de biserică. Am trecut călări prin mijlocul acestei ţărănimi. O parte plângea.
___________________________________________________________________
Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, Volumul I, Ediţia-a IX-a, Editura Scara, Bucureşti 1999, p. 284-287
- Pentru o presă independentă, ne puteți sprijini cu o donație. Vă mulțumim!
- MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează